În ultima vreme asist, destul de neutru, la diverse atacuri la adresa preoţilor. Recunosc, nu-s prea ''bisericos'' şi m-am abţinut să mă pronunţ asupra acuzaţiilor aduse unui cult sau altuia, precum şi reprezentanţilor lor. Cultele au propria lor organizare şi propriile cutume, şi chiar dacă beneficiază de sprijin financiar din partea statului, ar fi destul de greu de explicat contabil instrumente ca acatistul, cutia milei sau contribuţia benevolă către preoţi la nunţi, mormântări şi botezuri. Contribuţia benevolă e şpagă sau evaziune fiscală?...

Există o tendinţă păguboasă în societatea modernă, încă dinainte de '89, de a batjocori preoţii. Unii se trag de (un anumit) păr, când le taie calea vreun preot sau călugăr. Sau vreo călugăriţă. Alţii îi înjură şi ţin să facă ''distincţia'' că sunt credincioşi, cred în Dumnezeu, dar n-au încredere în preoţi, în slujitorii cultului. După ei, preoţii sunt corupţi, curvari, pidosnici, şpăgari, pervertiţi, depărtaţi de la sfânta credinţă. Şi acuzele continuă.

Dar până una-alta, fiecare apelează invariabil, la ocazii solemne - sărbători religioase, mormântări, nunţi, botezuri, cununii - la preoţi. Îi invită în casă cu busuiocul, la sfeştanii, îi cheamă la masă la pomană. Biserica nu se slujeşte singură, aşa cum ţara nu se conduce singură. Buni, răi, parlamentarii, preşedinţii şi ministrii decid pentru noi, în numele nostru. Nimeni nu recunoaşte rolul social al preoţilor, fie că suntem sau nu religioşi. Chiar dacă nu, cel de lângă noi sigur este: o rudă, o cunoştinţă, un prieten. Unii au nevoie mai mult decât alţii de credinţă.

Dar Biserica nu e o instituţie democratică. Are propriile reguli interne. Ortodoxia, catolicismul, iudaismul tradiţional şi din câte ştiu nici islamismul nu se reformează. Cu mici excepţii (Muftiul Cultului Musulman) ierarhii nu sunt aleşi prin vot, de către enoriaşi. Deciziile lor interne nu sunt judecate de instanţele civile. Există ''abuz în serviciu'' în cadrul Bisericii? Poate, dar el poate judecat doar de Sinod, nu de vreun judecător sau procuror laic - poate şi ateu, pe deasupra.

Am prieteni preoţi, imami, mă bucur de amiciţia Muftiului Cultului Musulman din România şi a Rabinului Şef al României. Aşa cum îi cunosc eu, fără nicio obedienţă sau prosternaţie religioasă, pot spune totuşi că sunt nişte oameni speciali. Fac o ''meserie'' aparte, cum poate numai învăţătorii de şcoală mai fac. Toate meseriile sunt importante, dar a lor pare să fie mai specială. Poate se bazează pe o slăbiciune a sufletului, o sensibilitate deosebită a omului, care îl deosebeşte de animale. Sau poate pe obscurantism, după unii. Şi ei sunt oameni, chiar dacă au har (unii n-au, asta este). Poate ar trebui înţeleşi, cu regulile lor speciale. Sau poate nu e nimic de înţeles, într-un domeniu care-ţi cere să nu-i cercetezi legile. Chiar dacă sintagma are cu totul alte origini, fiind atribuită filozofului grec Celsus, ce a trait în secolul al II-lea după Cristos. Culmea, un opozant al religiei creştine.