Dar evenimentele populare cu muzică clasică, gen Proms sau Festival d'Estate au fost rare pe malul mării. În Italia de pildă, în fiecare vară, aproape toate comunele mari, ca să nu mai zic de oraşe, organizează în piaţa publică genul ăsta de concerte, pe banii municipalităţii, gratuite, pentru publicul larg. Teatrul Liric din Constanţa a participat, în anii '90, la multe astfel de turnee, profitabile şi pentru intituţie, şi pentru muzicieni. Nu în teatre de vară, nu în săli, ci în piaţa centrală sau - iarna, de sărbători - în principala bazilică.

De ce Constanţa a fost văduvită de astfel de evenimente? Probabil chestie de gust a foştilor edili sau teama că aşa ceva nu va ''prinde'', într-un oraş turistic subjugat de cluburile din Mamaia şi mai nou de Festivalul de hipstereală Neversea. Uite că prinde! Printre turişti şi constănţeni mai sunt şi oameni care vor să asculte aşa ceva, ba şi blues, jazz şi rock, dacă se poate. Sigur că cei mai mulţi dintre cei prezenţi duminică la concertul Sarah Chang din Piaţa Ovidiu n-au fost în viaţa lor într-o sală de concert (şi nici nu merge fi vreodată), nu ascultă aşa ceva acasă - nici pe CD, nici la Radio Muzical/Cultural) şi nu ştiu că între părţile componente ale unui concert/simfonii NU se aplaudă. Doar la finalul lui. E normal, cei mai mulţi ştiu Anotimpurile lui Vivaldi doar din ilustraţiile unor documentare despre natură, de la TV...

Unii au mai fost deranjaţi de organizarea concertului, cu un perimetru îngrădit de scaune, cu garduri de protecţie, cu invitaţii şi o zonă mai în spate şi pe laterale, în picioare. Aranjament CLASIC în toată lumea, pentru astfel de evenimente mai pretenţioase, mai ales cînd ai artişti de talie mondială, care solicită un perimetru de securitate şi anumite condiţii de desfăşurare. Altminteri, într-o foială continuă, un du-te vino de gură-cască şi oameni ajunşi întîmplător în faţa scenei, artiştii - mai ales de talia Sarei Chang - ar refuza să cînte. Dar lucrurile astea, frustrante pentru unii, se învaţă. Cum poate se va învăţa şi respectarea dress codului anunţat de organizatori (black & white), temperarea copiilor mici mai gălăgioşi şi aplauzele aiurea, care au amuzat-o pe marea violonistă. Dar se-ntîmplă şi pe la case mai mari, pe unde-au mai făcut răvăşitul oilor ''artişti'' ca Andre Rieu şi Richard Clayderman...

Sigur, cu o orchestră mai valoroasă, mai închegată, cu un dirijor mai experimentat, se putea şi mai bine. Dar evenimentul în sine, inclusiv cu grandiosul foc de artificii de la final, o adevărată coregrafie, rămîne unul excepţional. Care a marcat încheierea unui sezon estival mai diversificat, mai altfel. Şi cu siguranţă, la anul se poate şi mai bine.