Or fi, se prea poate, pe lumea asta, ţări obsedate de sport. Germania nazistă a fost, cu siguranţă, una dintre ele. Şi astăzi mai sunt unele. Să zicem aşa, după ureche, China. Sport de masă. Şi tot după ureche, Danemarca şi ţările nordice. Copii crescuţi spartan, în frig şi-n zăpadă, toţi pe schiuri sau pe biciclete. Alţii aleargă de foame şi ca să scape de sărăcie, ca etiopienii. Asta spus tot anecdotic şi tot după ureche.

Alţii sunt obsedaţi de uitat la sport. De uitat la televizor, desigur. Cum ar fi românii. Pentru că ei n-ar ieşi pe marginea trecerii unei competiţii, cu miile, ca la Turul Franţei, ci preferă să se uite din dormitor sau sufragerie. Cu sportul propriu-zis, mai subţire. Sport de masă în România nu se făcea nici pe vremea Daciadei, să fim serioşi. Poate doar cu arcanul. Terenuri de tenis prin cartiere nu prea sunt. Piste de atletism - nici atât. De handbal? Volei? Piste de biciclete? Să ne oprim aici, mai bine.

Dar noi suntem obsedaţi şi de rezultatele în sport. Şi nu orice fel de rezultate. Gimnastica artistică feminină şi canotajul ne-au învăţat prost. Şi la Cupa Davis băieţi - la o mustaţă de salatieră, cum s-a zis. Obişnuiam să fim cei mai buni în lume. Am fost şi la handbal masculin, dar asta a fost demult şi am avut timp să ne treacă. Era să fim şi la handbal feminin, dar doar ni s-a părut. Parcă şi la rugby am contat cândva, dar nici asta nu e sigur. Şi ceva atletism... în fine.

Chestia e că, la orice competiţie majoră, dar mai ales la Olimpiade, ţărişoara îşi ţine respiraţia şi se opinteşte pe picioarele de dinapoi, cu pumnii strânşi. O să-i batem? O să-i umilim? Ungaria va lua, Doamne fereşte, mai multe medalii ca noi?! Mi-e greu să cred că Norvegia, să zicem, nu mai respiră, pe durata Olimpiadei. Noi o facem. Şi dacă nu vin şi rezultatele, e nenorocire. Suntem ultimele găini. Noi, care am fost întotdeauna fruncea. Ne-a bătut Angola. Ne-au învins fraierii. Ne-au umilit dujmanii de veacuri.

Şi-nainte de '89, sportivii noştri concurau tot pentru ei, să le fie mai bine, şi-n subsidiar şi pentru ţară, pentru România. Diferenţa este că acum, supăraţi pe critici şi pe sat, au voie şi curajul să zică: „Bă, ne lăsaţi în pace?! Vrem, concurăm, nu vrem, nici nu ne ducem până-acolo. Treaba noastră! Dacă o fi să câştigăm, puteţi să vă mândriţi şi voi, poporul, cu noi - nimic nu ne costă! Pentru cine jucăm noi?! Pentru noi! Hai, la revedere“.

Şi-uite-aşa, nici sângele amar apă nu se face. Încet-încet, sportul românesc şi rezultatele lui la nivel internaţional vor ajunge la locul lor meritat. Adică, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sunt alte lucruri muuult mai importante pe lumea asta. Apropo, neesenţial, ca o curiozitate: cică zilele astea s-ar fi epuizat resursele planetei, sau cam aşa ceva. Think about it.