Uneori, impostorii sunt excelenţi vorbitori. Înzestraţi cu elocinţă şi simţ speculativ, pot vorbi fără să spună nimic, dând totuşi impresia că lămuresc o grămadă de lucruri. De fapt, nu spun. Un bun exemplu e Ion Iliescu, pe care mulţi îl consideră un abil om politic. O fi un bun conciliator, dar atât.

De cele mai multe ori însă, impostorii sunt trădaţi de vorbire, în special cea publică. Unora li se pare că cei tăcuţi şi taciturni sunt inteligenţi şi interesanţi, în vreme ce guralivii, nişte simpli panglicari. De fapt, unii tac că n-au ce spune şi... bine fac. Dar alţii sunt obligaţi, prin natura funcţiei şi-a meseriei, să deschidă gura. Moment în care se alege praful şi se dovedeşte că ''specialistul'', providenţialul, e ''bâtă'' şi că doar aerul serios şi misterios l-au propulsat în respectiva poziţie. Un bun exemplu este aici Anghel Iordănescu, împreună cu fratele său siamez politic, Gabriel Oprea. Amândoi, generali făcuţi - cum bine se spune - la apelul de seară al bocancilor.

Despre găunoşenia celui de-al doilea s-a tot vorbit, iar cazul lui e de domeniul patologicului. Cazul lui ''Tata Puiu'' este însă ceva mai interesant. Jucător de fotbal la naţională şi la clubul Armatei, antrenor secund aruncat în luptă câteva minute în finala Champions League din '86, Iordănescu a primit - firesc?! - grade militare. Iar după revoluţie a preluat ca antrenor o generaţie de aur, care practic juca singură, astfel că nimeni n-a realizat că omul e praf cu meseria. Avea însă un aer serios, enigmatic, de sfinx, chiar frumuşel în tinereţe şi - mai important decât atât - pupa icoane. Om la locul lui, deci! Şi i-a mers şmecheria ani de zile, iar gradele au curs, în continuare. Inclusiv din considerente de partid, pentru că omul s-a gândit să intre şi în politică. Aerul serios l-a ajutat în continuare, mai abitir. Şi-aşa a ajuns general cu multe stele, împreună cu prietenul şi colegul Gabriel Oprea, dar fără nicio legătură cu cariera şi strategia militară. La rândul lor, alţi impostori - Mircea Sandu, Gigi Becali, Burleanu - au apelat în mod repetat la ''expertiza'' sa găunoasă. Şi lucrurile iar au mers, o vreme.

Numai că, mai ales după asemenea pocinoguri, omul a trebuit iar să deschidă gura. Şi lumea s-a convins, încă o dată (mai puţin maneliştii, aflaţi pe-acelaşi nivel intelectual) că Tata Puiu e cam... singur în cap. Şi că acolo, în mintea lui, e multă, multă linişte. Nu trebuie să te pricepi la fotbal, ca să realizezi că i se cam înghesuie ideile la ieşirea din gură. Împăratul e gol, dar are şi părul vâlvoi, peste chelie. Vrăjeala nu s-a terminat, s-ar putea ca la unii să mai ţină. Cât priveşte onoarea (militară?), demnitatea, simţul ridicolului: sunt doar vorbe, de dânşii inventate. Dânşii - cei care, vai!, nu se pricep la fotbal.