Victoria PSD în alegerile parlamentare este doar prin proporţii o surpriză. În realitate, ca partid singur, a câştigat de fiecare dată alegerile. Învinsă doar de coaliţii, stânga românească tradiţională - fără excese naţionaliste de extremă stânga - a rămas populară (şi) după '89.

Şi nu din nostalgii comuniste, cum simplist consideră unii, ci din structura tradiţională a societăţii. Cei mai mulţi dintre patronii de după Revoluţie s-au dovedit veroşi, cu o imagine pliată pe profilul unor Gigi Becali, Dan Voiculescu, Dan Adamescu, Viorel Cataramă ş.a.m.d. Salarii mici şi monopol de piaţă, care nu au încurajat formarea unei adevărate clase de mijloc decât foarte târziu, şi aceea altcătuită nu din mici patroni (''buticari'', cum li se spunea iniţial), ci din posesori de franşize, spaţii închiriate prin malluri şi abia în ultimul rând de SALARIAŢI plătiţi ceva mai bine, ''corporatişti'', cu bună pregătire profesională. Marea masă a rămas însă cea de salariaţi pauperi, cu rate la bănci şi la magazine şi cu speranţa oricărei promisiuni a măririi salariului minim pe economie, relaxării fiscale şi asigurării unui trai decent, inclusiv prin asistenţă socială şi medicală.

Ceea ce dreapta românească n-a ştiut să promită niciodată. Aceeaşi dreaptă rămasă în conştiinţa populară drept ''cea care a închis spitale'', a tăiat pensii şi s-a opus - inclusiv foarte de curând - măririi salariilor. Inclusiv pentru medici şi profesori, votanţi în mod tradiţional ai dreptei. Care nu au votat de astă dată PSD, dar au stat acasă, ajutând cel mai mare partid politic din România să se raporteze la o cifră mai mică de votanţi (prezenţă la vot) şi astfel să obţină un procent absolut mai mare.

Şi a mai contat enorm ceva pentru cei dezamăgiţi, care au stat de data asta acasă: spulberarea iluziei pe care şi-o puseseră când l-au votat pe Klaus Iohannis preşedinte. Şi pentru când au ieşit în stradă după #Colectiv, pentru ca preşedintele să-şi poată pune premierul LUI, Dacian Cioloş. Doi ani, respectiv un an, în care impostura celor doi şi-a arătat dinţii rânjiţi.

Primul, un înveliş găunos al unui personaj grandoman, frustrat, mărginit, incapabil să transmită două idei coerente care să nu fie scrise pe o hârtie şi să-i aparţină. Un ''politician'' impostor, fost gospodar de oraş cu relativ succes, lipsit de o viziune integratoare proprie, care molfăie de doi ani şabloane ca ''lupta împotriva corupţiei'', ''DNA'' şi ''UE''. Un preşedinte care, atunci când deschide gura, dă drumul la ''fluturi''.

Al doilea, un prim-ministru recomandat doar de calitatea de general de Informaţii al tatălui, şi nu de expertiza căpătată, chipurile, la Bruxelles. Bolovănos în vorbire şi lipsit de autoritate reală, şeful unui guvern ruşinos, format din oaste de strânsură, care a schimbat într-un an o jumătate de garnitură. Care a pierdut o moţiune simplă, pe Justiţie, dar n-a avut tăria să demită (şi) acel ministru, în formă de prună.

A treia, în sfârşit, Alina Gorghiu - un lider artificial de partid, impus de preşedintele Iohannis, în locul unei competiţii cinstite pentru şefia PNL. Un personaj cu apariţie şi limbaj de starletă porno, iritantă şi deloc carismatică. O conducere bicefală iniţial, alături de un alt personaj monstruos, Vasile Blaga, dar care măcar putea să mobilizeze electoratul vechiului PD, partid cu o disciplină de stânga, cum a şi fost iniţial, până la alăturarea codiţei ''-L''.

Este tabloul în urma căruia jumătate dintre românii care au fost la vot au pus ştampila cu sete pe PSD, chiar dacă Liviu Dragnea nu trece drept vreun lider simpatic. Iar şase din zece români au stat acasă, cei mai mulţi - dintre cei care obişnuiau să vină totuşi la vot, votanţi tradiţional ai dreptei. Este victoria PSD, dar şi faptul că, pe o realitate socio-istorică ce nu-i e favorabilă nici după '89, dreapta românească se mai bate şi singură.