Există o vorbă din bătrâni: gura păcătosului adevăr grăieşte. Ministrul de Externe, pedelistul Teodor Baconschi, a declarat, la sfârşitul săptămânii trecute, că, “în ce priveşte chestiunea clientelismului politic, nu numai că ea face parte dintr-un fel de mainstream transpartinic al practicii politice, dar din experienţa mea de diplomat, observator al altor democraţii europene, am constatat că, în definitiv, redistribuirea resurselor prin reţele clientelare e un instrument de lucru al oricărui partid politic, diferenţa fiind că, în România, politica se face fără doctrină”. Ministrul apreciază că ceea ce diferenţiază România este că aici se face politică “fără doctrină, fără valori, fără idei, în numele unui pragmatism care, de multe ori, devine mafiot, promotor al unor practici nu numai amorale, dar explicit imorale şi care nu se limitează doar la a redistribui resurse, ci strică democraţia”. Pe de altă parte, Baconschi s-a dorit a fi “imprudent de sincer” şi a opinat că România nu are la ora actuală un partid popular, acesta fiind necesar să fie inventat. El a apreciat că “acest şantier politic” va dura: “Important e că a început, că în zumzetul lui laborios se găsesc câţiva curajoşi nebuni sau lucizi care fac pasul în viaţa politică şi spun: “se poate şi altceva”“. Era cât pe ce să-l şi credem. Durerea cea mare este că toţi pedeliştii se calcă pe picioare blamând corupţia, clientelismul politic, migraţia de la un partid la altul, lipsa încrederii, a sincerităţii, a onoarei. Şi ce au făcut pentru schimbarea anumitor lucruri? Nimic. Au mimat neştiinţa, pentru că “unde dreptatea lipseşte, hoţia împărăţeşte” şi pentru că “hoţia-i soră bună cu minciuna”.