Aristotel i-ar fi spus „un mimesis inspirat”, iar Peter Brook, „un spaţiu confortabil amenajat pentru actor”. Este vorba despre psihodesign, o metodă iniţiată de doi creatori dinamici şi inspiraţi, Zoltan Schapira şi Olivia Costea, români trăitori de multe decenii în Suedia, suflete mari, deschise, cât pentru două culturi şi două popoare. Metoda teatralo-medicală, dacă ne este îngăduit să o încadrăm aşa, se referă la munca regizorului cu actorul după o „reţetă” inteligent compilată ce conţine ingrediente din Sistemul şi Metoda lui Stanislavski, psihologie şi psihanaliză, documentare istorică şi multă iubire de semeni. Şi, adaugă cu delicateţe Olivia Costea, multă discreţie. Metoda este concretizată în spectacolul „De Paşti” (pe textul lui August Strindberg, tradus de Zoltan Schapira), la care cei doi lucrează acum cu actorii Teatrului de Stat Constanţa. Spectacolul se va juca vineri, 7 aprilie, sâmbătă, 8 aprilie, şi duminică, 9 aprilie, (avanpremiera, premiera şi o a treia reprezentaţie), începând cu ora 19.00.

Aristotel i-ar fi spus „un mimesis inspirat”, iar Peter Brook, „un spaţiu confortabil amenajat pentru actor”. Este vorba despre psihodesign, o metodă iniţiată de doi creatori dinamici şi inspiraţi, Zoltan Schapira şi Olivia Costea, români trăitori de multe decenii în Suedia, suflete mari, deschise, cât pentru două culturi şi două popoare. Metoda teatralo-medicală, dacă ne este îngăduit să o încadrăm aşa, se referă la munca regizorului cu actorul după o „reţetă” inteligent compilată ce conţine ingrediente din Sistemul şi Metoda lui Stanislavski, psihologie şi psihanaliză, documentare istorică şi multă iubire de semeni. Şi, adaugă cu delicateţe Olivia Costea, multă discreţie. Metoda este concretizată în spectacolul „De Paşti” (pe textul lui August Strindberg), la care cei doi lucrează acum cu actorii Teatrului de Stat Constanţa.

Farmecul discret al probei timpului

I-am întrebat pe cei doi oameni frumoşi (Zoltan Schapira - regizor, teoretician, dramaturg, profesor şi Olivia Costea - doctor, Consul Onorific în cadrul Consulatului Onorific al României la Solvesborg) de ce nu au făcut publică „metoda”, de ce nu au teoretizat şi publicat rezultatele muncii lor, dat fiind faptul că au fost validate deja în spaţiul suedez teatral. „Nu am vrut să facem publică această formulă, am protejat cu discreţie tot ceea ce ţine de metodă, nu secret, dar discret. Ar fi fost simplu să ieşim şi să povestim despre asta, dar am decis să trecem mai întâi proba timpului. Ni s-a părut esenţial să accesăm această probă, pentru ca valoarea să se sedimenteze, să capete certitudine dincolo de orice urmă de îndoială. Practic, metoda are la bază concepţia regizorală, pe care construim cu ajutorul biografiei personajului, al mesajului pe care autorul textului dramatic l-a transmis prin opera sa şi al relaţiilor dintre personaje, utilizând tot ceea ce are mai valoros personalitatea artistică a actorului ales pentru a interpreta rolul. Înţelegerea mesajului este de la întreg spre amănunt şi nu invers, aşa cum se întâmplă astăzi, din păcate. Filosofia de bază este că toate rolurile, indiferent de mărimea lor, au aceeaşi importanţă. Chiar dacă unele conţin o simplă replică sau 90% dintre replici”, explică Olivia.

Concret, actorul primeşte un pachet „informaţional”, prelucrat şi dirijat de către regizor, la intensitate maximă încă de la primele repetiţii. „În felul acesta se poate utiliza tot ceea ce este mai valoros din personalitatea şi experienţa actorului, oferindu-le nişte pastile informaţionale. Concret, în spectacolul „De Paşti”, la care lucrăm acum, pe textul lui August Strindberg, noi oferim actorilor informaţii, pe de o parte, despre ceea ce au însemnat Suedia şi spaţiul scandinav al anului 1900, perioada când a fost scrisă piesa, şi pe de altă parte despre mentalitatea şi filosofia suedeză, care este total diferită de cea românească. Practic, oferim actorului un prim volum de informaţii absolut necesare pentru a-l ajuta să intre în stare, pentru a-l ajuta să înţeleagă ceea ce se aşteaptă de la el, îi oferim cadou un timp pe care nu-l are la dispoziţie pentru documentare”, explică creatorii.

Cuvântul de ordine: „Verosimil”!

Spaţiul medical este şi el extrem de prezent şi concret populat cu instrumente specifice care înlesnesc înţelegerea actorilor. „De exemplu, unul dintre personaje este o persoană tratată de familie, prieteni, de cei din anturaj ca o persoană bolnavă psihic. Există peste 20 de diagnostice care au simptomele care se deduc din replici şi care s-ar potrivi foarte bine în această situaţie. Am ales însă o variantă care nu a mai fost explorată în această piesă: o persoană cu capacităţi extrasenzoriale. În Suedia şi în Europa anului 1900, societatea şi Biserica nu erau pregătite să accepte ca fiind o normalitate existenţa acestor persoane. Explicându-i actriţei datele medicale, ce ţin de medicina alopată şi noţiunile de psihologie pe care le stabilim în funcţie de verdictele specialiştilor şi care explică momentele comportamentului şi reacţiile acestui caracter atât de important, îi dai deja firul roşu pentru a-şi putea construi personajul. Nu în ultimul rând, atunci când s-a făcut selecţia actorilor pentru spectacol, au fost alese acele însuşiri pe care fiecare dintre ei le au şi poate au uitat că le au. Dau un exemplu, doamna Maria Lupu Vasilescu este o persoană care aparţine seniorilor, are o prestanţă aparte şi o experienţă de scenă foarte vastă. Am folosit exact această personalitate a ei şi această siguranţă pe scenă pe care i-o dă experienţa, pentru a o face să se simtă confortabil şi a începe să construiască de la ceea ce îi este firesc”, povesteşte Olivia.

În fapt, pentru fiecare dintre actori se poate face o fişă a „firescului” în aşa fel încât regăsirea personajului să le fie extrem de la îndemână şi să poată identifica repede factorii comuni şi, la fel de important, pe cei care îi deosebesc. Această muncă a identificării contrariilor care se atrag şi la confluenţa cărora ar trebui să se regăsească munca ideală a actorului cu sine însuşi şi cu ceilalţi face parte din ceea ce numim cu un zâmbet nostalgic „şcoala veche” de teatru, acolo unde măştile stau fiecare la locul lor, zâmbetele şi tristeţile sunt justificate, iar cuvântul de ordine este „verosimil”.

Psihodesignul, între Stanislavski şi Barba

L-am întrebat pe Zoltan unde se situează metoda psihodesignului pe coordonata axiologică între Stanislavski (tradiţionalism) şi Barba (modernitate, antropologie teatrală). A zâmbit, intrând la rându-i într-un spaţiu confortabil. „Suntem mai aproape de Stanislavski, practic noi continuăm ideile lui. El spune că avem nevoie de subconştient, intelect, de memoria afectivă, corelată cu raţionalul şi documentarea istorică. Însă subconştientul este o materie extrem de greu de ţinut sub control. Spre exemplu, din punct de vedere artistic, eu am contestat întotdeauna transa scenică. Transa scenică este o stare sugestivă necontrolată. Deşi studenţii învaţă despre asta încă de pe băncile facultăţii, ea rămâne un teren insuficient explorat şi, deci, imposibil de controlat. Am încercat să înlocuiesc acest tip de „scăpare a situaţiei de sub control” pentru că îmi doresc de fiecare dată o calitate cât mai bună a interpretării actoriceşti şi, în ansamblu, o calitate mai bună a spectacolului. Am descoperit, cu ajutorul Oliviei şi al medicinei, că putem să inducem actorului o stare sugestivă similară care are şi atributul terapiei şi care apără actorul de relele care i se pot întâmpla din cauza neştiinţei eliminării, din viaţa cotidiană, a reziduurilor rolurilor. Această stare sugestivă ce apare în momentul repetiţiilor şi spectacolului îmi dă mie, regizorului, un alt teren de lucru. Practic, această stare indusă raţional ne întoarce la subconştientul lui Stanislavski. Şi atunci eu, încă din timpul repetiţiilor, pot să construiesc ceva care nu apare şi nu funcţionează decât în timpul generalelor (repetiții - n.r.) sau chiar al spectacolului”, explică Zoltan.

Practic, regizorul reuşeşte să creeze o „persona” care poate fi ţinută sub control şi poate fi provocată sau, dimpotrivă, reţinută şi care creează o zonă-tampon între cele două forţe regizor - actor. „Da”, subliniază Zoltan. „De asemenea, datorită acestei conexiuni se reduce antagonismul între actor şi regizor. Cei doi au perspective foarte diferite, iar posihodesignerul asta face: vede cosmosul de la care plecăm spre microcosmos. Noi ne-am străduit timp de mulţi ani şi, dacă avem noroc, vom finaliza studiul asupra acestei metode aici, la Constanţa, cu acest spectacol”.

(Va urma) Despre actori şi patologia bolilor psihice, despre fuga din România, despre povestea adaptării şi încercărilor de păstrare a identităţii, despre cultura exilului, despre frumuseţe sufletească şi exemple etice, despre ţiganii cerşetori din Suedia, fenomenul migraţiei, dramaturgie contemporană şi rigorile unor traduceri „ca la carte”, citiţi în ediţia următoare a cotidianului nostru.