Speram să nu discutăm prea curînd despre acest subiect! De cîte ori vine vorba despre un nou mare cutremur, de care toată lumea se teme, România pare cuprinsă de o psihoză generalizată…

Seismul, din fericire foarte scurt, de sîmbăta trecută, a redeschis dezbaterile pe această temă, numai că ele s-au „stins” mai repede decît mă aşteptam. Clasa politică autohtonă abia a părut „scuturată” uşor de zgîlţîiala telurică pe care am simţit-o aproape toţi. Gh. Mărmureanu a încercat din nou să ne liniştească, în cunoscutul său limbaj „împleticit”, din care mai mult nu înţelegi, decît pricepi ceva, iar statisticile înfricoşătoare ale lui Sorin Oprescu au fost scoase încă o dată de la naftalină. Dar, în afară de vorbe, nu se întîmplă nimic!

Ziaristul Val Vîlcu a descoperit că faimosul plan naţional de evitare a unor consecinţe catastrofale, în cazul unui cutremur de peste 7 grade, pe scara Richter, este nefuncţional, ceea ce mi se pare extrem de grav. Adică noi facem politică, ne luptăm cu criza mondială pentru a salva economia românească sau luăm „măsuri de protecţie socială”, dar o veritabilă urgenţă naţională, cum ar fi un mare seism, ne găseşte, de fiecare dată, paralizaţi administrativ, „blocaţi legislativ” şi aşa mai departe! Vasile Blaga a dat o declaraţie total neconvingătoare în problema consolidării blocurilor, nu doar a celor din Bucureşti, ci din întreaga ţară. În legislatura trecută, ministrul Borbely abia a reuşit să consolideze cîteva blocuri, în condiţiile în care există vreo 600 de clădiri, la nivel naţional, care se pot prăbuşi la orice cutremur ce depăşeşte 6,5 grade… S-a vorbit din nou despre cifra fatală de cîteva sute de mii de victime posibile, în cazul repetării unui seism precum cel din 1977!

Am să încerc un raţionament în „stilul Bulă” şi mă voi întreba retoric de ce mai facem alegeri prezidenţiale, de ce mai încercăm să construim autostrăzi sau de ce ne mai împrumutăm de la FMI dacă nu sîntem în stare să găsim soluţii legislative şi administrative pentru evitarea unor astfel de pericole şi catastrofe?! Cheltuim bani publici pentru „consolidarea” democraţiei autohtone şi a statului de drept, dar nu găsim fonduri bugetare suficient de repede ca să reparăm nişte clădiri, cu scopul evitării unei adevărate tragedii naţionale. Atunci la ce ne mai folosesc cele patru puteri în stat? Măcar presa continuă să tragă semnalul de alarmă, dar fără prea mare folos, deşi chestiunea asta nu mai este problema particulară a fiecărui proprietar, ci o problemă naţională de gradul zero…

Am să închei acest editorial panicat prin exemplul aceluiaşi Val Vîlcu. Dacă s-a putut face o remaniere administrativă a cîtorva mii de şefi sau directori, printr-o „simplă” ordonanţă de urgenţă, de ce nu se procedează similar, la nivel naţional, hotărîndu-se începerea procesului general de consolidare? Există ceva mai important decît viaţa fiecăruia dintre noi?... Restul e tăcere!