Mihaela Stanciu, solistă a Operei Naţionale Bucureşti, este, fără îndoială, una dintre vocile remarcabile ale scenei lirice româneşti. Fiecare apariţie a sa, plină de farmec şi graţie, aduce mereu bucurie publicului, care o primeşte cu multă căldură. Artistă desăvîrşită, soprana şi-a pus în valoare calitatea glasului său extraordinar şi la Constanţa, sîmbăta trecută, la Muzeul de Artă, unde a susţinut, la invitaţia asociaţiei culturale „Opera Viva”, un concert alături de baritonul Bogdan Ocheşel. Cu prilejul acestui spectacol, în cadrul căruia au mai evoluat pianista Natalia Gribinic, corala „Filotheos” din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, precum şi actorul Alexandru Mereuţă, renumita soprană a acordat cotidianului „Telegraf” un amplu interviu.

Reporter: Cum v-aţi simţit la Constanţa?

Mihaela Stanciu: Sînt bucuroasă să vin în calitate de solist care a cîntat într-un concert, cu o ocazie cu totul specială. A fost un public cald, care m-a impresionat prin înţelegerea şi sensibilitatea pe care le-a avut să asculte tot ceea ce noi am prezentat. Chiar dacă unele arii nu au fost în limba română, publicul a fost dornic să asculte, a fost emoţionant. M-am străduit, atît eu, cît şi colegii mei, să dăm tot ceea ce am putut mai bun.

Rep.: Cum a fost colaborarea cu asociaţia culturală „Opera Viva”?

M. S.: Este lăudabil că un grup de tineri, printre care şi baritonul Bogdan Ocheşel, fondator şi preşedinte al asociaţiei „Opera Viva”, încearcă să sensibilizeze publicul românesc, un public nu întotdeauna avizat şi faptul că valorile pe care noi le interpretăm au, într-adevăr, puterea să convingă audienţa. Am văzut reacţia oamenilor care au venit să asculte, să se încarce de muzică, într-o seară rece de toamnă, în care inimile noastre au bătut cu căldură la un loc.

Rep.: Ce înseamnă pentru dvs. muzica de operă?

M. S.: Este dorinţa mea din copilărie, îmi doream să devin balerină şi cîntăreaţă. Ştiu că mama mea chiar a avut un vis premonitoriu, înainte să mă nasc, a visat o solistă de operă care semăna, oarecum, cu ceea ce sînt eu acum. Iată că visul a devenit realitate, peste ani. Mă regăsesc în muzica de operă, în toate personajele mele, pe care le iubesc, poate că nu pe toate, de la început, dar încerc să mi le apropii sufletului şi să scot tot ce pot eu mai bun din ele.

Rep.: Vă mai amintiţi cînd şi cum a fost prima apariţie pe scenă, în faţa unui public?

M. S.: Da, eu am cîntat foarte mult chiar şi în şcoală, eram renumită, mi se spunea, şi iertaţi-mi lipsa de modestie, „vocea de aur a şcolii”. Nu exista piesă unde să nu se găsească un acompaniament de cor pentru o voce solistică, iar eu eram acea voce. Pe atunci, mă numeam Mihaela Băjea, iar prin căsătorie, iată-mă Mihaela Stanciu, de 23 de ani.

Rep.: Care consideraţi că v-au fost adevăraţii mentori, persoanele care v-au marcat cariera artistică? Dar rolurile?

M. S.: Am început să lucrez la vîrsta de 16 ani, cu regretata Magda Ianculescu şi am continuat pînă la 28 de ani, pregătindu-mă tot timpul pentru Conservator. Condiţiile fiind foarte grele, în vremea vechiului regim, am dat admitere la facultate de multe ori, apoi am luat o pauză, iar în 1992, visul s-a împlinit. Între timp, am fost şi în corul Operei, vreo 12 ani, lucru care m-a făcut să capăt o experienţă bogată de scenă şi o dezinvoltură pe care, apoi, am folosit-o în anii în care am ajuns solistă. În 1994, sub directoratul Eugeniei Moldoveanu am dat la Audiţie şi am reuşit. În 1995, am cîntat prima operă în care m-am regăsit, Constanze din „Răpirea din Serai” de Mozart. Sigur, paleta rolurilor s-a lărgit pe măsură ce a trecut vremea. Sînt multe rolurile pe care le iubesc, trebuie să amintesc Lucia din „Lucia di Lammermoor” de Donizzeti, Norina din „Don Pasquale” de Donizzeti, Violeta din „Traviata” de Verdi, Gilda din „Rigoletto”. Paleta mea de roluri pe care le-am interpretat, unele de cîte o sută de ori, altele de mai puţine ori, şi-a pus amprenta şi s-a adăugat la calitatea mea de artist pe care nu precupeţesc niciun moment să o îmbunătăţesc. Pot să mai adaug că am lucrat în facultate, trei ani, cu Silvia Voinea, apoi am trecut în anii IV şi V, la Marina Mirea. Între timp, îl pot aminti şi pe maestrul Vasile Martinoiu, care, vreme de un an, şi-a adus contribuţia şi a cizelat calitatea vocală, tehnica mea. Mărturisesc faptul că fiecare profesor pe care l-am avut şi-a adăugat măiestria şi puterea de a mă convinge că merită să merg înainte în meseria asta. (va urma)