Nu e de mirare că episodul Decembrie 1989 continuă să-i preocupe pe cineaştii români şi străini. Nu este, mai ales, de mirare faptul că interesul vine chiar din partea tinerilor europeni, a unor oameni care nu doar că nu au trăit evenimentul, dar născuţi mai târziu - şi nu aici - nu aveau cum să cunoască realităţile acelor ani din România. Pe ei pare a-i preocupa procesul, spectacolul judecării şi al executării cuplului prezidenţial.

Iată un Institut Internaţional al Studierii Crimelor Politice, şocat de uciderea unor oameni în ziua de Crăciun, îşi trimite la Bucureşti un grup de investigaţie documentară alcătuit din patru membri, trei elveţieni şi un german. Scenarist şi coregizor al filmului „Die letzten Tage der Ceausescus”, Milo Rau a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.

Reporter (Rep.): Abordând un asemenea subiect, cu o priză foarte directă la realitatea românească, aţi preferat să utilizaţi o bază teatrală, spectaculară. V-aţi temut de efectul realităţii imediate?

Milo Rau (M. R.): Nu aceasta a fost problema. Am dorit să interpunem o distanţă între lucruri pentru a reveni după aceea la evenimente altminteri cumplite - împuşcarea celor doi chiar de Crăciun.

Rep.: O distanţă în timp şi una estetică, deci. Bănuiesc că am înţeles bine intenţia dvs. de cercetare.

M. R.: Într-adevăr, reluarea pe o scenă de teatru a procesului, cu aducerea în prim plan a celor doi, Elena şi Nicolae Ceauşescu, ca şi a celor implicaţi în contextul dur al acelor zile, a fost doar un pretext de a focaliza mai de la distanţă, dar apoi de a ne apropia tot mai mult de punctul culminat, împuşcarea celor doi.

Rep.: Aţi folosit opiniile unor martori, ca şi pe cele ale unor personalităţi cooptate în vulcanul acelor zile. Şi aici am o întrebare de clarificare. Folosiţi, de pildă, cuvintele Anei Blandiana, dar nu o arătaţi în cadru. Mai mult, nu-i reproduceţi vocea proprie.

M. R.: Da, cuvintele şi nu vocea. Teatrul pe secvenţe, şi nu întregul film al atâtor întâmplări neştiute încă. În fond, istoria este şi ea, până la urmă, o formă de punere în pagină.

Rep.: Bine, dar la fel procedaţi şi cu un personaj din cea mai din faţă linie - generalul Victor Stănculescu. Îl arătaţi, îi redaţi chiar mărturisirea, ca apoi să-l plasaţi în off. Nu pot să nu recunosc, totuşi, ingeniozitatea structurii ficţionale a unui documentar despre clipele cumplite, ultimele, din viaţa protagoniştilor.

M. R.: Am să spun ceva ce nu apare în film. L-am invitat pe Stănculescu la vizionare, iar aceasta se întâmpla chiar la Teatrul Odeon, unde ne-am fixat turnajul multor scene. Ei, nu o să vă vină să credeţi. La un moment dat, Stănculescu a ieşit şi a mers la toaletă. Credeam că pleacă. A revenit, cerându-şi scuze şi mărturisind că nu suportă să mai vadă încă o dată scena execuţiei. Era cu adevărat foarte emoţionat.

Rep.: La noi s-a vorbit şi se vorbeşte, încă, de o Revoluţie, cu o bază populară autentică în acei ani.

M. R.: Revoluţia ca atare a fost ratată, după părerea noastră. Aparatul comunist care îşi omoară dictatorul preia, de fapt, puterea.

Rep.: Sunt situaţii când lăsaţi impresia că doriţi să-i umanizaţi pe cei doi.

M. R.: Ei s-au comportat exemplar, ca soţ şi soţie, ca oameni ai puterii subminate. Păreau să ştie cu mult mai mult, dar se reţineau să vorbească. Nu poţi să nu realizezi comuniunea acestora, dar fără a-i idealiza.

Rep.: Am remarcat că aţi evitat orice subterfugiu de ridiculizare a lor.

M. R.: Nici nu aveam cum. Am lucrat mult pentru a nu deraia în parodie sau în grotesc. Ne-am aflat în faţa unor oameni care îşi trăiesc clipa ultimă, fiind conştienţi de aceasta. Doi bătrânei, este adevărat, dar ceea ce ei ne arată este imaginea unei relaţii de dragoste, ca şi de moarte.

Rep.: Care a fost, deci, preocuparea dominantă?

M. R.: Autenticitatea. Adevărul. Politic, pe cât s-a putut, dar, cu precădere, cel uman, esenţial pentru orice abordare artistică.