Dispărut prea devreme, Ştefan Iordache ar fi împlinit, astăzi, şapte decenii de viaţă. Născut la 3 februarie 1941, la Bucureşti, a trecut prin şcoala aspră a copilăriei din anii războiului şi de după, ca să înceapă profesiunea de actor într-un moment la fel de dificil, cu spectacole şi filme încărcate de tezele acelor ani de heirupism. Niciodată, însă - şi asta se vede de la chiar primul lui rol, în „Străinul” (1963, regia Mihai Iacob) - nu l-a părăsit credinţa că adevărul de viaţă contează cel mai mult. De aceea personajele sale conving dincolo de superficialitatea construcţiei dramaturgice sau scenaristice. Ştia să-şi umanizeze eroii, să le dea ceva din fiinţa lui simplă, directă, deloc sofisticată.

A făcut multe roluri pe marele ecran şi ar mai fi putut realiza destule bijuterii. A dat soliditate şi combustie inconfundabilă multor reprezentaţii teatrale, la Teatrul Mic, la Nottara, la Craiova şi pe scene prestigioase din afara ţării. Şi l-au dorit în distribuţie mari regizori de teatru şi de film. A fost premiat, ca actor de cinema, dar şi în galele UNITER. De la debut era remarcat la Karlovy Vary, iar premiile UCIN nu l-au ocolit nici ele (fiind apreciat pentru interpretarea unor roluri din „Ediţie specială”, „Glissando”, „Noiembrie, ultimul bal”). A colaborat cu vârfurile mai multor generaţii de regizori, autori de referinţă, reprezentativi pentru genuri de înaltă artă ori pentru popularitatea lor: de la Lucian Pintilie („De ce trag clopotele, Mitică?”) la Dan Piţa („Bietul Ioanide”, „Pruncul, petrolul şi ardelenii”, „Concurs”, „Hotel de lux”) şi Mircea Daneliuc, apoi la Sergiu Nicolaescu („Ciuleandra”, „Ziua Z”), Alexa Visarion („Înghiţitorul de săbii”) şi Şerban Marinescu („Cel mai iubit dintre pământeni”).

„Regele Scamator”, cum sună titlul unei cărţi semnate de Ludmila Pantanjoglu, a recitat şi a cântat, a fost prietenul acelor muzicieni specializaţi în vechile melodii de petrecere. Îi plăcea să stea liniştit la Gruiu, în pridvorul casei sale ori să trebăluiască în grădină, printre pomi fructiferi şi viţă de vie. Se simţea acolo mai bine decât oriunde pe lume, alături de profesoara teatrolog Mihaela Tonitza Iordache, soţia ce l-a urmat foarte repede în eternitate.

Recent, Şerban Marinescu a avut inspiraţia, pornind de la un scenariu al Mihaelei, de a strânge într-un documentar - „Autoportret” - bună parte din imaginile celor în jur de optzeci de interviuri şi de a ni-l aduce pe Ştefan mai aproape de el însuşi şi de noi, spectatorii şi admiratorii lui de ieri, de azi şi de mâine. Cu el a pierit ceva din farmecul blândeţii de demult şi s-a împuţinat speranţa oamenilor simpli, rătăciţi într-o lume tot mai încărcată de înverşunare şi de nedreptăţi.