Câinele, spre deosebire de celelalte specii de animale domestice, a fost şi este singurul animal care a intrat în viaţa omului fără a fi domesticit - fenomen ancestral petrecut de-a lungul a zeci de mii de ani, pentru ca mai apoi să se consolideze o relaţie deosebită între două specii deosebite din punct de vedere comportamental şi al inteligenţei. Omul și câinele au fost într-o concurență continuă de-a lungul vremurilor şi, realizând că de pe urma omului-vânător se poate alege cu hrană, câinele nu a mai preferat să se afle în concurenţă cu specia umană, ci dimpotrivă, să-i fie de folos cumva, astfel încât, dintr-o nouă relaţie om - câine, ambele părţi să aibă de câştigat. Astfel, dintr-o relaţie de concurenţă în teritoriu pentru acelaşi vânat, pentru aceleaşi prăzi, se ajunge prin transformare în timp la o concurenţă în relaţie de comensalism (a consuma hrană din aceeaşi sursă) şi cooperare (câinele adulmecă şi ia urma, stă de pază, iar omul vânează cu armele de pe atunci: suliţa, arcul, piatra şi praştia, capcana, tolerând prezenţa câinelui în arealul intrării în grota omului).

Distanţa dintre câinele tolerat de om în ancestral (paleoliticul superior - cca 25.000 î.Hr.) şi grota omului, încetul cu încetul, s-a tot redus, astfel încât omul a început să mângâie câinele drept recompensă, apoi să-i dea un nume, apoi chiar să-i dea semne de executare, ca în final să-l admită să doarmă lângă el.

Așadar, potrivit prof.dr. Alexandru Paul, este o compensare echilibrată şi echitabilă între omul ancestral şi câinele de pe atunci: câinele ancestral asigură reuşita vânătorii şi a pazei locaţiei omului prin semnale sonore; el asigură paza şi chiar apărarea lăcaşului omului; omul îi asigură câinelui, în vremea ancestrală, sursă sigură de hrană, refugiu în vremuri de restrişte şi siguranţă în teritoriu.

„Aceste aspecte s-au tot desfăşurat pe parcursul a zeci de mii de ani şi iată de ce, azi, câinele nu se poate desprinde de specia umană, după cum nici specia umană nu se poate desprinde de câine. Evident, rostul unei astfel de relaţii a cunoscut şi cunoaşte din ce în ce mai multe ipostaze de comunicare, iar trecerea de la perioada în care omul s-a folosit de câine (în ancestral) şi până astăzi - în epoca modernă-industrializată - lasă un spaţiu ambiguu şi nefast atât pentru specia canină, cât mai cu seamă pentru specia umană, prin desconsiderarea şi nerecunoştinţa unor astfel de relaţii“, precizează prof. dr. Alexandru Paul.