Radu Horobăţ face parte din categoria pedagogilor speciali care, odată cu trecerea anilor, ocupă un loc aparte în sanctuarul afectiv al elevilor săi. În prezent, Radu Horobăţ, care l-a avut profesor pe marele Corneliu Baba, în primii ani de facultate, este un respectat profesor de desen - specializarea pictură pe sticlă - la Palatul Copiilor Constanţa, fiind totodată, membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici „Amfora”.

Reporter: Dacă nu aţi fi făcut pictură, către ce v-aţi fi îndreptat?

Radu Horobăţ (R. H.): Mi-a plăcut foarte mult aviaţia şi aş fi ales aşa ceva, dar erau vremurile aşa cum erau, iar tatăl meu a fost politician din cei vechi. Chiar sora mea nu a fost înscrisă la facultate din această cauză.

Rep.: Ce amintiri frumoase vă leagă de aviaţie?

R. H.: Am amintiri foarte frumoase. Când urci în avion şi zbori, parcă eşti un supraom. Aşa simţeam eu, când eram adolescent. Eram la liceul de artă şi aveam plăcerea să fugăresc iepurii din avion. Îi fugăream cu umbra mea, iar instructorul se speria.

Rep.: Unde aţi făcut aviaţia?

R. H.: La Iaşi. Erau nişte cursuri opţionale, se sărea şi cu paraşuta. Erau şi nişte fete foarte curajoase, se făceau nişte antrenamente riguroase. La un moment dat, când eram la liceul de artă şi sunau clopotele pentru masă, toţi fugeam spre cantină, inclusiv un cal, fugeam cu toţiii, şi copii şi cal, pentru că la final, calul primea o coajă de pâine. Noi, ca să ajungem mai repede, săream de la etaj, pentru că eram antrenaţi. Ce vremuri frumoase! Am avut o copilărie extraordinar de frumoasă, ca în sălbăticie. Eu nu am stat la ţară niciodată, am fost orăşean, dar pe acolo, pe unde stăteam eu, erau păduri. Când eşti tânăr şi sănătos, nu le mai simţi. Dar... a trecut timpul. Acum copiii nu mai văd frumosul. Avem o ţară nemaipomenită. Am realizat câteva sute de expediţii cu copiii. Trebuie să ştii să cauţi peisajul. Dar peisajul frumos nu presupune confort, să fie clar, nu înseamnă cabană, vilă. Înseamnă cort, să stai noaptea la foc.

Rep.: E greu să fii artist şi să le împărtăşeşti şi altora din talentul înzestrat de Dumnezeu?

R. H.: Istoria artei este cumplit de grea. Artistul, în general, nu se poate exprima decât prin culoare. Având la bază şi Facultatea de Arte, noi nu pictăm nu doar pentru publicul larg, ci şi pentru cunoscătorii de artă. Din păcate, sunt din ce în ce mai puţini cunoscători de artă, nu doar de artă plastică, ci şi de muzică. Una e să asculţi o manea şi alta e să asculţi Beethoven. Cu copiii, lucrez foarte multe icoane şi particip la o serie de concursuri naţionale şi internaţionale, obţinând peste 300 de locuri I, II şi III internaţionale. Copiii mei (n. r. foştii elevi), unii sunt artişti, alţii doctori, alţii profesori, dar toţi au rămas cu sensibilitate artistică.