Estonia, Letonia şi Lituania comemorează, în această săptămînă, 60 de ani de la deportarea în Siberia a zeci de mii de persoane, de către regimul sovietic. Drama din 25 martie 1949 rămîne gravată în memoria colectivă a ţărilor baltice, deşi subiectul a fost interzis vehement în epoca sovietică, Moscova refuzînd mereu să recunoască faptul că a comis o crimă. În 1939, Rusia a ajuns la un acord cu Germania nazistă, cu privire la ocupaţia ţărilor baltice şi la împărţitea teritoriului Poloniei. Sovieticii au invadat statele baltice în iunie 1940. Represiunea împotriva opoziţiei, reală sau imaginară, a început curînd. Familii întregi au fost calificate drept ”duşmani ai poporului”. La 14 iunie 1941, 10.000 de estoni, peste 15.000 de letoni şi 16.000-18.000 lituanieni au fost deportaţi.

După atacul Germaniei asupra URSS, în 1941, Armata Roşie a fost împinsă în afara ţărilor baltice. După trei ani de ocupaţie germană, sovieticii s-au întors însă în regiune şi şi-au reluat propria represiune. Aproape 21.000 de estoni au fost arestaţi în 1949. ”La fel ca în 1941, pe liste se aflau elitele politice şi culturale ale Estoniei de dinainte de război, pe care Moscova le considera o potenţială ameninţare pentru ocupaţia sovietică”, explică Rein Purje, membrul asociaţiei Memento, dedicată victimelor estone ale deportărilor. Purje, în vîrstă de 67 de ani, s-a născut în exil, în 1941, mama sa fiind însărcinată în momentul în care a fost arestată. În 1949, peste 42.000 de persoane au fost deportate din Letonia, iar alte aproximativ 29.000 din Lituania, ţară care a trecut prin alte operaţiuni masive asemănătoare. Astfel, în total, 118.000 de lituanieni au fost deportaţi înspre Est, între 1945 şi 1952. ”Era vorba de două categorii de persoane: fermierii mulţumiţi şi cei consideraţi naţionalişti”, explică istoricul lituanian Arunas Bubnys. Fermele persoanelor deportate au fost confiscate, iar colectivizarea forţată a început. Casele goale au fost date familiilor militarilor sau coloniştilor sovietici transferaţi în statele baltice pentru a schimba componenţa lor etnică. Mulţi dintre cei deportaţi au murit pe drum sau în exil, iar celor care au supravieţuit li s-a interzis să se întoarcă în ţările de origine, pînă după moartea lui Stalin, în 1953. Represiunea însă nu s-a încheiat după aceea. ”Nu există familie în Letonia care să nu se fi confruntat cu deportarea”, este de părere fostul ministru de Externe al ţării, Sandra Kalniete, în vîrstă de 56 de ani, născută în Siberia, unde părinţii săi fuseseră deportaţi”. ”Crimele au devenit publice numai după căderea zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier”, subliniază Kalniete.

Ocupaţia statelor baltice s-a încheiat odată cu prăbuşirea regimului sovietic, în 1991. De atunci, relaţiile acestor state cu Moscova rămîn tensionate. Estonia, Lituania şi Letonia au aderat la UE şi NATO în 2004. Neînţelegerile sînt alimentate şi de interpretările divergente ale trecutului, Moscova refuzînd să recunoască faptul că a comis crime împotriva umanităţii. ”Scuzele şi recunoaşterea de către Moscova a faptului că ocupaţia sovietică a provocat suferinţe enorme în statele baltice ar fi de ajuns pentru a înlătura sentimentele negative la adresa Rusiei”, sînt de părere istoricii.