România are mare nevoie de investiții străine, însă face aproape tot ce-i stă în putere ca să îi gonească pe potențialii finanțatori. Ceri infrastructură? N-avem, du-te la tine acasă! Vrei să rezolvi rapid treburile? Ha, mai încearcă, welcome to the jungle, prietene, unde te spânzuri singur de lianele legislative. Cel mai grav, însă, este că, în România, taxarea muncii este complet absurdă - 23%; peste media mondială și mult peste țările din regiune, cu care suntem în competiție. Chiar și Polonia, o țară aflată departe rău de tot, taxează mai finuț munca. Nu ne-apropiem de statele nordice, însă acolo aparatele sociale chiar funcționează, iar autoritățile cheltuiesc banii - știu, e surprinzător! - în folosul cetățenilor.

DE CE? Marea relaxare fiscală a venit peste noi, însă un singur of mai avem - taxarea muncii. Din salariul unui angajat, firmele dau aproape un sfert la stat; este un procent mult mai mare decât ce au restul statelor din eșalonul 2 al Europei, cu care noi ne batem pentru investiții, spun reprezentanții firmei de consultanță UHY - „În această poveste a relaxării fiscale, concentrată pe reducerea impozitării indirecte - a consumului, taxarea muncii a fost Cenușăreasa. Ca efect, ar fi avut o magnitudine mai mare, deoarece ar fi stimulat angajarea și creșterea salariilor. Impactul pozitiv ar fi venit în timp și nu ar fi ajuns direct la consumator. Efectul de imagine nu era același cu reducerea TVA, iar asta a contat cel mai mult“. Mai exact, în România, 23% din salariul unui angajat sunt taxe la stat, peste media mondială. Ce înseamnă asta? Că cele mai multe state sunt mai atractive pentru investitori. La un salariu ipotetic de 30.000 dolari/an, taxele ajung la 7.000 dolari. Și să nu amintim de restul țărilor din regiune - Croația taxează cu 17% munca, iar Polonia, care se află la ani lumină distanță de noi - cu 20%.

NUMAI PROBLEME „Deşi încearcă să recupereze decalajele, politica fiscală a României nu oferă încă stimulente puternice investitorilor străini şi nici firmelor autohtone, care ar putea crea noi locuri de muncă. Pe lângă taxele mai mari, în calcul mai intră hăţişul birocratic şi infrastructura proastă, astfel că mâna de lucru ieftină rămâne principalul atu. De cele mai multe ori, desenarea sistemului de taxe depinde exclusiv de viziunea, dar mai ales de calitatea politicului - cele mai mari taxe pe muncă nu se găsesc în ţările scandinave, care au aparate sociale uriaşe, ci în Brazilia (70%)“, continuă cei de la UHY. Practic, dintr-un salariu de 30.000 dolari pe an, la stat ajung peste 21.000. Dar în Brazilia, munca la negru este de fapt regula, nu excepţia. Și acelaşi lucru se cam poate spune şi despre România, potrivit UHY - „Am avut doar o reducere de CAS, cu cinci puncte procentuale, în urmă cu doi ani. De atunci şi până acum, relaxarea s-a concentrat mai degrabă pe taxarea consumului“.