Reporter: Cum era copilul Liviu Manolache?

Liviu Manolache: Cu mintea de acum, pot spune că am fost un copil normal, puţin timid, din cauza faptului că eram grăsuţ. Am avut o copilărie normală, nu însă lipsită de mici greutăţi ori neplăceri ale existenţei, mai ales de ordin familial, dat fiind faptul că părinţii s-au despărţit cînd eu aveam trei ani. Acest fapt m-a marcat multă vreme. În rest, am fost un copil vesel, drăguţ şi spontan, ceea ce, mai tîrziu, a devenit o calitate pentru meserie.

Rep.: Care sînt actorii copilăriei dvs., pe care îi urmăreaţi cu sufletul la gură?

L. M.: În primul rînd, au fost cei apropiaţi, adică din familie, cum ar fi Gelu Manolache. Datorită faptului că tatăl meu, compozitorul Aurel Manolache, mă ducea des la renumitul Teatru Fantasio, am avut ocazia de a întîlni mari personalităţi de la care am avut ce învăţa: Oleg Danovski, Jean Constantin şi mulţi alţii. Prin ei am reuşit, mai tîrziu, să cunosc şi o mare din actorii de marcă ai teatrului românesc, de care se leagă şi drumul meu către teatru: Petrică Gheorghiu, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Petrică Vasilescu, Marin Moraru.

Rep.: Dacă nu aţi fi fost actor, ce altă pasiune ar fi luat forma unei meserii?

L. M.: Dacă nu intram la teatru, mă făceam ofiţer de marină civilă, deoarece îmi place să călătoresc, dar şi marea.

Rep.: Care a fost rolul care v-a scos din anonimatul actorilor debutanţi?

L. M.: Pepelea din spectacolul „Sînziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, rol cu care am luat premii atît ca actor, cît şi pentru muzică. Aprecierile din presa de specialitate şi mai ales cele ale publicului mi-au dat avîntul necesar.

Rep.: Cum diferă scena teatrului românesc de astăzi faţă de cea de acum 25 de ani, cînd vă începeaţi cariera?

L. M.: Diferenţa este destul de mare. Consider că teatrul este în regres, din punct de vedere moral, prin proasta înţelegere a democraţiei ori a libertăţilor. Se uită un principiu de bază pentru care teatrul funcţionează şi anume, cel al educaţiei. Aceasta înseamnă că, în primul rînd, teatrul academic are menirea de a păstra tradiţii, valori şi limba naţională. De aceea este şi trebuie subvenţionat de stat. Deocamdată, la noi vezi pornografie pe banii statului, stîlcirea valorilor şi a limbii literare. În regim privat, poţi face aproape orice, dar pe bani publici, trebuie să păstrezi valorile, fără să fi închistat ori ruginit şi să ţii cont de partea educaţional-socială. Teatrul inseamnă socializare, problematici, intelectualitate şi nu în ultimul rînd, bucuria artei ce dă valoare unui popor. Puţin stufos, dar este mult de discutat pe această temă. Cert este că nivelul pregătirii noii generaţii pentru teatru este foarte scăzut. De aceea teatrul, ca formă de expresie a artei, are de suferit.

Rep.: Stiu că aţi petrecut ceva timp în afara graniţelor, mai precis în Anglia. Ce aţi învăţat de la englezi?

L. M.: Exact ceea ce nu trebuia să facem după ‘89. Ei folosesc instituţiile statului în primul rînd pentru educaţie şi păstrarea valorilor, deci a identităţii, mai ales acum, în această globalizare. În Anglia, care este unul din pilonii teatrului contemporan, celălalt fiind şcoala rusă de teatru, dar şi în Germania ori Polonia, teatrul, ca instituţie a statului, este din ce în ce mai puternic. De fapt, acest principiu l-am întîlnit şi în Turcia, ţară ce îşi doreşte să intre în Europa. Asta nu înseamnă diminuarea mişcării particulare, ci dimpotrivă, stimularea ei, dar în respectarea valorii. Noi, din păcate, confundăm divertismentul ori vulgaritarea cu arta academică. O să-mi spui că sînt refractar ori negativistul noului. Nu. Dacă englezii nu aveau un conservatorism moderat nu cred că aveau puterea de acum. Din păcate, noi nu prea mai ne regăsim ca naţiune şi ne cam pierdem identitatea prin imitaţiune.