Una din marile griji ale televiziunilor este ratingul şi, nu numai în vremuri de criză, bugetele. Grija telespectatorului român contemporan este să aibă ce vedea şi, din păcate, în acelaşi timp, să nu-l doară capul. Adică, să nu-şi bată tărtăcuţa cu filme „grele”, de artă, care să-i pună probleme de gândire. Nu vorbim aici de publicul de telenovele - pe-ăla lasă-l în plata Domnului, de la vârsta asta e irecuperabil. Televiziunea nu face educaţie - doar profită financiar de ignoranţă. Adică vinde publicitate şi emoţie ieftină, că altfel cică nu se poate. Există însă şi căi de mijloc, dar nu mai puţin păguboase pentru intelighenţia autohtonă. E o reţetă ghicită şi adoptată de ani buni de o televiziune de mare succes - nu dăm nume, vorba lui Caragiale, persoană importantă. La lansare cucerise piaţa cu telenovele noi şi de mare intensitate, Champions League şi filme blockbuster - murea „greu” Bruce Willis pe capete şi cu repetiţie. Apoi şi-a separat telenovelele, siropăraia, fluviile de lacrimi şi „chiloţăraia” pe un canal TV separat, de acelaşi mare succes şi afluenţă. Iar pe cel principal a renunţat surprinzător (pentru unii) la transmisiunile sportive de top - fiindcă tocmai apăreau în România canalele de sport, specializate! Şi-atunci, ce să pună în loc, dacă „aia nu, aia nu”? O reţetă simplă şi de mare eficacitate: ştiri de ora şapte, „imparţiale ca românu”, adică mare grijă să nu supere puterea, indiferent care-i aia, cu o ştiristă-simbol ce pare veşnică într-ale prompterului. Apoi (de fapt mai-nainte în după-amiază) ştirile de ora cinci, cu sânge pe pereţi, înjunghieri, părăsiri, divorţuri, căderi în gol, călcaţi de locomotivă şi-alte belele. În fine, blockbusterele difuzate a „şp-ea” mia oară şi filme mai noi, de serie B şi C, cu actori total necunoscuţi dar musculoşi sau cu burice goale, filme turnate inclusiv în Grădina Carpaţilor, prin peşteri, păduri şi catacombe, în căutare de monştri/criminali cu drujba/vârcolaci/vampiri/strigoi. Şi reţeta ţine.

Alternative? Două, c-aşa ne-nvaţă limba română. Fie copierea reţetei (mai puţin varianta HD, deocamdată), fie... altceva, dacă te ţine bugetu’. Adică filme cu oarece pedigree (regizori cunoscuţi, actori talentaţi şi... producţii nu mai vechi de zece ani), din când în când filme antologice „de Oscar”, câteva filme româneşti de cinematecă, ceva competiţii sportive din ce-a mai rămas nepreluat de canalele TV specializate, un serial mai decent în loc de-o telenovelă, divertisment producţie proprie, un pic de analiză politică (atât cât să nu deranjeze canalele de ştiri) şi... cât mai puţin sânge pe pereţii studiourilor de filmare. Adică, să nu fii pro, ci... dimpotrivă.