Segolene Royal a fost desemnată candidata socialiştilor în alegerile prezidenţiale din Franţa, din 2007, obţinînd 60,62% dintre voturile membrilor partidului care au participat la scrutin. Potrivit rezultatelor oficiale comunicate vineri de Partidul Socialist, contracandidaţii săi, fostul ministru al Economiei, Dominique Strauss-Khan şi fostul premier Laurent Fabius au obţinut 20,83%, respectiv 18,54%. Rata de participare la vot a fost de 82,04%, fiind vorba despre un procent istoric.

În vîrstă de 53 de ani, mamă a patru copii, Segolene Royal este prima femeie cu şanse reale de a deveni preşedintele Franţei. În mai puţin de un an, a reuşit să se impună ca favorită pentru desemnarea drept candidat socialist. A deţinut trei portofolii ministeriale, cel al Mediului, cel al Învăţămîntului şcolar şi cel al Familiei şi Copilului. Segolene Royal se află pe primul loc în sondajele de popularitate, provocînd surprindere în interiorul propriului partid, încă afectat de eşecul înregistrat la alegerile prezidenţiale din 2002. Sondajele arătau că era singurul potenţial candidat socialist ce putea rivaliza cu Nicolas Sarkozy, favorit pentru candidatura la prezidenţiale din partea dreptei.

Principala temă a campaniei lui Segolene Royal al cărei partener, liderul socialist Francois Hollande, a refuzat să se înscrie în cursa pentru nominalizare, a fost crearea unei democraţii participative, unde accentul să fie pus asupra educaţiei şi ecologiei. În privinţa Europei, îşi doreşte proiecte care să influenţeze viaţa de zi cu zi a francezilor, dar unele dintre opiniile sale au provocat probleme în rîndurile socialiştilor.

Fost consilier al preşedintelui Francois Mitterand, Segolene Royal insistă mult asupra moralei şi a valorilor familiale, teme exploatate, în mod tradiţional, de forţele de dreapta şi vrea să mizeze pe experienţa sa de mamă şi de lider al regiunii Poitou-Charentes, din vestul Franţei. Fiică a unui ofiţer, născută la Dakar, Segolene Royal, cu o reputaţie de femeie autoritară, provine dintr-o familie catolică şi are şapte fraţi. În cursul campaniei şi al dezbaterilor televizate, contracandidaţii săi nu au menajat-o, insistînd asupra punctelor sale slabe, în special a celor legate de politica externă.

Afirmare timidă

Desemnarea lui Segolene Royal drept candidat la preşedinţie al unui mare partid guvernamental se încadrează într-o mişcare încă timidă în Europa, de ascensiune a femeilor în posturi politice de prim-plan. Prima femeie care a candidat, în Franţa, la alegerile prezidenţiale a fost Arlette Laguiller, care s-a prezentat la mai multe scrutinuri, dar, precum şi alte candidate ce i-au urmat exemplul, cum a fost ecologista Dominique Voynet, nu a avut nicio şansă de a cîştiga.

În Europa sînt puţine marile partide care au desfăşurat campanii sub conducerea unor femei, Margaret Thatcher, prim-ministru al Marii Britanii între 1979 şi 1990 şi Angela Merkel, aleasă în funcţia de cancelar al Germaniei în noiembrie 2005, reprezentînd excepţiile de la regulă. Edith Cresson, premier al Franţei între 1991 - 1992, nu a cîştigat o campanie electorală naţională şi, oricum, rămîne, pînă în prezent, singura femeie ce a ocupat funcţia de şef al Guvernului în Franţa. Prima femeie aleasă prin vot universal la conducerea unui stat, în Europa şi în lume, a fost islandeza Vigdis Finnbogadottir, în 1980. În prezent, în Europa funcţia de preşedinte este ocupată de femei în trei ţări: în Irlanda, Mary McAleese, realeasă în 2004, după Mary Robinson, aleasă în 1990, în Letonia, Vaira Vike-Freiberga, aleasă în 1999 şi realeasă în 2003 şi în Finlanda, Tarja Halonen, aleasă în 2000 şi realeasă în 2006.

Femeile rămîn însă minoritare în parlamentele ţărilor vest-europene, unde reprezintă circa 19% din numărul total al aleşilor. Singura excepţie este Suedia, unde femeile reprezintă 47,3% din totalul parlamentarilor, iar în Finlanda, Norvegia, Danemarca şi Belgia proporţia este de peste 30%. Spania, unde femeile reprezintă 36% din numărul membrilor Camerei Inferioare şi 23% din cel al senatorilor, se clasează pe locul opt la nivel mondial; Germania se află pe locul 15, iar Marea Britanie pe locul 50. Italia se clasează pe locul 59, iar Franţa pe locul 84. În Adunarea Naţională franceză, femeile reprezintă numai 12,2% din numărul deputaţilor, iar în Senat 16,9%. Franţa a acordat drept de vot femeilor în 1944, cu 50 de ani după Noua Zeelandă, 13 ani după Spania sau Brazilia şi zece ani după Turcia.

Şi peste Ocean femeile sînt în plină ascensiune. Nancy Pelosi, mamă a cinci copii şi bunică cu cinci nepoţi, a fost aleasă în unanimitate de către democraţi în calitate de viitor preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, fiind prima femeie din istoria ţării, care va asigura această functie ce îi acordă prerogativele celui de-al treilea om în stat, după preşedinte şi vicepreşedinte.