Acum cinci zile, când am scris despre eforturile iluzorii de a „reforma” PD-L-ul, ar mai fi fost multe de adăugat, însă lungeam prea mult editorialul. Astăzi, în loc să comentez cenzurarea violenţei în desenele animate, de pildă, temă nu lipsită de importanţă, dezbătută fugar de parlamentari, dar a cărei actualitate printre deputaţi şi senatori îţi lasă impresia că „ţara arde şi baba se piaptănă”, prefer să continui cu demonstraţia începută săptămâna trecută.

Există două dimensiuni, una politică şi alta culturală, dacă vreţi, care caracterizează PD-L-ul de astăzi, adică partidul în care, vorba cuiva, reforma începe dimineaţa şi se încheie până la prânz… În primul rând, prin modificarea votului uninominal, deci schimbarea legii electorale, şi adoptarea unei noi Constituţii, pentru validarea parlamentului unicameral, PD-L îşi divulgă în public, ca să nu spun că îşi dă arama pe faţă, tentaţia de a deveni „partidul - stat” al lui Băsescu, exact aşa cum acuza presa că încearcă PSD-ul, pe vremea lui Adrian Năstase, deşi lucrurile nu s-au adeverit. Viorel Hrebenciuc a avut dreptate când a avertizat PNL că va fi scos din Parlament, dacă aceste planuri se vor pune în aplicare! Noua formă a votului uninominal şi parlamentul unicameral vor lăsa pe scena politică doar două partide mari, cu excepţia UDMR, dintre care PD-L-ul visează că va rămâne mereu la putere, iar PSD-ul va fi veşnicul partid de „opoziţie”… Asta e una la mână!

Cât despre dimensiunea culturală, ironic spus, PD-L a manelizat întreaga viaţă politică românească. Recenta apropiere, pe bază de încuscrire, între fratele preşedintelui şi Bercea Mondialu’, dovedeşte atât afirmaţia de mai sus, cât şi faptul că PD-L-ul este dispus să se alieze chiar şi cu lumea interlopă, doar-doar va ţine PSD-ul în opoziţie şi după viitoarele alegeri. Românii au un proverb care caracterizează o astfel de situaţie: „Cine se-aseamănă, se-adună!” Da…