Ca să vezi cât de ciudată e viaţa: după demiterea lui Răzvan Mihai Ungureanu de la Externe, Tăriceanu a dorit să-l propună pentru această funcţie pe veteranul Theodor Meleşcanu. Avea experienţă, mai fusese odată ministru de Externe, avea şi ceva prestigiu. Cine credeţi că s-a opus atunci? Nimeni altul decât preşedintele Băsescu! Cu ce motiv? Presupusele legături ale acestuia cu... Securitatea, de pe vremea când lucra, în regimul comunist, la Externe! Şi uite cum se-ntoarce roata: cel care nu era bun atunci pentru Externe, e acum cel mai nimerit pentru şefia spionajului! Îl fac apt serviciile la instituţia la care a prestat şi Băsescu, dar nu la Geneva, ci la Amsterdam. Dar, cel mai apt îl face căderea sa în dizgraţia preşedintelui liberal, pentru eroarea de a fi afirmat, la un moment dat, că USL-ul va trebui să coabiteze cu Traian Băsescu, în cazul în care câştigă alegerile. Pentru simplul motiv că mandatul acestuia durează doi ani peste al PDL-ului.

În concepţia lui Crin Antonescu aşa ceva este imposibil: e musai ca victoria USL-ului să se conjuge cu demiterea preşedintelui. Deci, niciun fel de coabitare!

Să revenim însă la obiect. „Blândul Theo” a fost nominalizat la cârma SIE. Un reprezentant al Opoziţiei ia din nou pâinea de la gura pedeliştilor - lucru dificil de înghiţit de masa de activişti portocalii. Trăim însă într-o ţară liberă şi preşedintele are dreptul să se joace cu nervii celor din partidul său. Pentru el contează mai mult să disloce o piesă din angrenajul adversarului decât să sacrifice una proprie. Şi, cu siguranţă, nu e cea mai proastă alegere.

Povestea vieţii lui Meleşcanu e complexă şi plină de culoare. A fost diplomat comunist. Cum se întâmpla pe vremea aceea, lucra pentru doi stăpâni: pentru partid şi pentru „băieţii cu ochii albaştri”. Era chiar unul dintre ei, şi nu cel mai rău. A navigat cu pricepere în apele tulburi ale diplomaţiei cu dublă comandă. Iar după Decembrie s-a remarcat printre reprezentanţii noului val. A preluat de la Năstase ştafeta Externelor şi a operat, vreme de un mandat complet, cu diplomaţie şi eleganţă. S-a ferit cât a putut să se înscrie în partid, până când l-a strâns Boda cu uşa şi i-a dat sarcini de campanie electorală la alegerile pierdute din 1996.

A făcut parte din gruparea disidentă care, nereuşind să-l rupă pe Iliescu de corupţi, şi-a făcut singură partid, pe banii lui Costea.

A devenit preşedinte al Alianţei pentru România şi a candidat la preşedinţie în 2000, eşuând cu succes. APR-ul său, în ciuda startului fulminant, a capotat sub pragul electoral. Cu rămăşiţele partidului a negociat o fuziune salvatoare cu Stolojan şi a devenit vicepreşedinte liberal. Aici a fost încărcat de onoruri redevenind ministru - al Apărării şi, interimar al Justiţiei - în cabinetul Tăriceanu.

Odată cu numirea sa la conducerea SIE, Meleşcanu se întoarce la dragostea dintâi, devenind unicul şef al acestei instituţii, cu experienţă antedecembristă. Ceea ce nu e puţin lucru.