Am descoperit că elveţienii respectă necondiţionat filmul românesc, mai ales în formula, conştientă de sine, cu care ne-au deprins ultimele valuri cinematografice de la noi. A dialoga pe această temă cu chiar premianta anului 2011, Brigitte Haring, la un „Soleure 2012”, ne-ar putea oferi câteva sugestii şi nouă.

Reporter (Rep.): Este fermecător acest excurs al duratei în documentarele elveţiene. Cercetaţi indivizii şi viaţa lor ca sub lupă.

Brigitte Haring (B. H.): Exactitatea detaliilor de viaţă exprimă mai bine psihologiile. Regizoarea a pornit la drum cu nişte fiinţe fragile. Virginie, Xavier, Jordan, Rachel, Thys şi Aurelie au 12, apoi 14, după aceea 16 şi în sfârşit, 18 ani. De la preadolescenţă, la maturitate, aceşti copii din Suisse Roamande devin oglinzi ale propriilor vieţi, dar şi ale familiilor lor. Ei acumulează experienţe de tot felul, în plan şcolar şi social, dar şi în contextul intimităţilor inevitabile, de natură sexuală, de pildă, bulversaţi de paşii integrării în societate.

Rep.: Celălalt film care v-a preocupat arată o faţă şi mai dură a copilăriei silite să explodeze.

B. H.: Aşa este, din păcate. De astă dată, regizoarea Anka Schmidt a urmărit, pe parcursul a patru ani, trei adolescente care devin mame. Este şi aici o cronică filmată: ambianţa familială, contextul noii lor condiţii, prietenul, surorile, părinţii, întreaga sferă particulară a existenţei lor este radiografiată cu obiectivitate.

Rep.: Am constatat că juriul care acordă acest premiu în valoare de 10.000 de franci elveţieni este alcătuit de personalităţi de prim plan ale cinematografiei elveţiene.

B. H.: Este o mare onoare, recunosc, ca şi atmosfera de aici, de la Hotelul Krone, unde stăm de vorbă.

Rep.: Cât de cunoscută este cinematografia românească unui tânăr critic elveţian?

B. H.: Am să vă spun cu toată sinceritatea că, pentru mine, dar şi pentru cinefilii elveţienii, filmele româneşti recente sunt foarte bine primite. Noi remarcăm şi apreciem acest mod de arăta o realitate nefiltrată. Este remarcabil şi tonul ironiei îmblânzite de umorul inteligent. Sunt opere de adevăraţi maeştri aceste povestiri simple, exprimând cu sinceritate anumite comportamente.

Rep. : Aveţi şi exemple?

B. H.: Cum să nu. Eu una am făcut un stagiu de doi ani la Berlin, pentru a cerceta un anumit subiect german. Acolo am putut să văd filmul „Eu când vreau să fluier, fluier” de Florin Şerban şi să constat cât de bine a fost primit la festival, dar şi în sălile de cinema.

Rep. : Ce anume v-a reţinut atenţia?

B. H.: Modul direct şi simplu de a arăta figura umană, felul acesta curat şi limpede de a prinde tonul unei experienţe de viaţă la oameni tineri aflaţi într-un anumit impas. Dar sunt şi filmele de la Cannes, unde românii au luat mereu premii. Puţine cinematografii înregistrează astăzi asemenea succese.