De la semnarea Tratatului de la Craiova, pe 7 septembrie 1940, între România şi Bulgaria, care prevedea cedarea către aceasta din urmă a două din judeţele României Mari - Durostor şi Caliacra, s-au împlinit, ieri, şapte decenii. Un grup de intelectuali dobrogeni din cadrul Asociaţiei Cultural-Istorice Dobrogene „România de la Mare”, Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor „Ovidiu” şi Filialei Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, au participat, cu binecuvântarea şi sub oblăduirea Arhiepiscopiei Tomisului, la simpozionul comemorativ „Prinos de recunoştinţă desţelinătorilor români ai Dobrogei de Sud (1913-1940)”. Despre semnificaţia reuniunii, care a avut loc la Mănăstirea „Peştera Sfântului Andrei”, ne vorbeşte conf. univ. dr. Stoica Lascu, preşedinte al Asociaţiei Cultural-Istorice Dobrogene „România de la Mare”.

Reporter (Rep.): Ce s-a urmărit prin organizarea acestui simpozion comemorativ?

Stoica Lascu (S. L.): Este vorba despre readucerea în memoria generaţiilor de astăzi a unuia dintre actele tragice ce au jugulat ţara noastră în dramaticul an 1940 - cedarea din ansamblul unitar al Regatului, într-un context internaţional defavorabil, a celor două judeţe din sudul Dobrogei (cunoscut şi sub denumirea de Cadrilater), anume Durostor şi Caliacra, respectiv, a teritoriului ce se reîntrupase în 1913 cu spaţiul românesc dintre Dunăre şi Mare. Într-o vreme a aplatizărilor identitare, recursul la memoria Istoriei ne incumbă a pomeni - măcar noi, ca reprezentanţi ai unor organizaţii ale societăţii civile - şi despre tragedia dobrogenilor din urmă cu şapte decenii, când Dobrogea de Sud a fost părăsită pe când se afla în plin proces de întărire a naţionalităţii române.

Rep.: Atunci, în 1940, cedarea celor două judeţe a fost urmată şi de un schimb de populaţie.

S. L.: Aşa este. Cvasitotalitatea bulgarilor din judeţele Constanţa şi Tulcea şi-a părăsit pământurile şi mormintele predecesorilor care se stabiliseră pe aceste meleaguri, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, după cum românii sud-dobrogeni (regăţeni, transilvăneni şi timoceni, aromâni şi meglenoromâni) au fost nevoiţi şi ei a-şi părăsi gospodăriile încropite după 1913. Pentru toţi dobrogenii, această readucere aminte a clipelor de amară restrişte se doreşte a reprezenta un prinos de recunoştinţă pentru contribuţia şi sacrificiile lor subsumate modernizării spaţiului României de la Mare şi, totodată, o reflecţie asupra avatarurilor la care sunt supuse popoarele şi statele în lumea de ieri şi de azi.