A fost prin toată Europa, promovând numele Constanţei şi al Dobrogei, dar se zbate în urbe să creeze un spaţiu dedicat exclusiv jazz-ului şi blues-ului. Maestrul toboşar şi percuţionist Corneliu Stroe ne-a acordat, recent, un interviu despre „mofturile\" din cluburile locale şi despre cum se luptă cu muzica împotriva inculturii.

Reporter (R.): Ce îi lipseşte Constanţei din punct de vedere cultural-artistic?

Corneliu Stroe (C.S.): Îi lipseşte acel segment muzical care se regăseşte în toată Europa. „Feeling”-ul ăsta de club - omul vine seara, bea bere, ascultă blues - este lansat de americani, cu celebrele lor cluburi, pe care Europa le-a „importat” şi toate ţările civilizate au cluburi celebre. La noi nu ştiu ce se întâmplă, că 40 de ani i-am aşteptat pe americani. Şi au venit americanii... dar, în momentul venirii lor, am uitat să mai cântăm jazz. Am cântat jazz pe vremea comuniştilor, când ziceam că era un protest şi că este un gen muzical foarte liber. Atunci, chiar cântam „în draci”: sălile erau pline, venea fel şi fel de lume. Acum, nu mai cântăm jazz, nu mai vor nici clubiştii, care aduc ce se vinde mai repede.

R.: Cum e publicul autohton?

C.S.: Românii au o alergie bolnăvicioasă la elitism, iar constănţenii sunt un public foarte dificil, pentru că oraşul e cosmopolit, e internaţionalizat, e turism... Sunt foarte mofturoşi şi greu de scos din casă.

R.: ... dar bani au să iasă!

C.S.: Exact! Bani au. Există un segment de public pe care l-am avut eu cu Harry Tavitian, la celebrele Ateliere de improvizaţie de jazz de la Teatru. Noi formaserăm un public, dar oamenii aceştia, care sunt un public mai cultivat, nu au timp să se informeze. Mulţi sunt oameni de afaceri, n-au timp, ca tinerii, să stea pe Facebook sau pe internet. Aşadar, nu ar fi o problemă de promovare, ci una de format locul. În România, facem şaorma „cu de toate”. În toate cluburile se cântă de toate genurile şi iese o... varză. În Germania sau în Franţa, sunt cluburi de jazz, cluburi de blues, cluburi de rock. Toate sunt personalizate. Asta înseamnă că publicul ştie unde e locul acela în care găseşte muzica lui preferată.

R.: Aţi creat un astfel de club personalizat?

C.S.: Eu am încercat de un an să fac asta, graţie sprijinului acordat de un agent privat. Mi-au dat un loc într-un restaurant cu circuit închis, să spun aşa (n.r. - Amethyst). Aici facem numai concerte de jazz şi blues şi vreau să ştie lumea că jazz şi blues se întâmplă în locul cutare. De la inaugurarea de anul trecut, am cântat „pe full\". Aduc tot timpul muzicieni din alte oraşe, propun mereu alt discurs muzical, îi promovez şi pe constănţenii noştri.

R.: Pe marele jazzman, constănţeanul Harry Tavitian, nu-l invitaţi?

C.S.: Cum să nu?! Sper să vină. Harry e şi el dezamăgit de tot „asaltul” ăsta al pseudoculturii asupra noastră.

R.: Se poate trăi numai din jazz?

C.S.: În niciun caz. Nicăieri în ţară. Trăiesc cei care fac „muzici” din astea, de periferie, ca să fiu elegant. Fac un apel la mass media să promoveze ce facem noi, pentru că facem cultură, nu altceva. Peste tot pe unde am fost, prin lume, am vorbit despre valorile Constanţei, despre Dobrogea.

R.: Vă apasă un sentiment de provincialism?

C.S.: Eu datorez cariera mea de muzician, alături de Harry Tavitian, Constanţei. Iubesc Constanţa, iubesc Vama Veche, litoralul... Dar ca să înveţi lumea cu un gen cultural, trebuie să-l practici stabil. Publicul există, e pasionat, cunoscător şi colecţionar chiar. Dar trebuie să fii încăpăţânat şi să faci întruna efortul de a-l păstra. Să nu se sperie lumea că în clubul nostru cântăm elitist, academic, ci o muzică plăcută, familiară, într-o atmosferă unică.