Premiul Nobel pentru Medicină a fost împărțit de John O'Keefe, May-Britt Moser și Edvard I. Moser, pentru descoperirea celulelor care compun un sistem de poziționare din creier, un fel de ”GPS intern”, care face posibilă orientarea în spațiu, conform anunțului făcut ieri, la Stockholm, de profesorul Göran K. Hansson, secretarul Comitetului Nobel pentru Fiziologie și Medicină. Neurologul britanic John O'Keefe, de 75 de ani, este profesor la Institutul pentru Neurologie Cognitivă din cadrul Departamentului de Anatomie aparținând de University College de la Londra. El a obținut 50% din Premiul Nobel pentru Medicină 2014. May-Britt Moser, de 51 de ani, și soțul său, Edvard I. Moser, de 52 de ani, sunt doi neurologi norvegieni, directori fondatori ai Institutului Kavli pentru Sisteme de Neuroștiințe și ai Centrului pentru Biologia Memoriei din cadrul Universității Norvegiene de Știință și Tehnologie din Trondheim. Premiul Nobel pentru Medicină este însoțit de o recompensă financiară în valoare de opt milioane de coroane suedeze, adică aproximativ 881.000 de euro. Lui John O´Keefe îi revine jumătate din această sumă, în timp ce soții Moser își împart cealaltă jumătate.

John O'Keefe a descoperit, în anul 1971, prima componentă a acestui sistem. Mai bine de trei decenii mai târziu, în 2005, May-Britt și Edvard Moser au descoperit o altă componentă-cheie a acestui sistem de poziționare internă. John O'Keefe a descoperit că anumiți neuroni din zona cerebrală denumită hipocamp erau mereu activați atunci când un cobai se afla într-un anumit loc dintr-o incintă, iar când locul se modifica, alți neuroni deveneau activi. El a ajuns la concluzia că acești neuroni compuneau o hartă a incintei, făcând posibilă orientarea în spațiu a respectivului cobai. Ulterior, May-Britt și Edvard Moser au identificat un alt tip de celule nervoase, pe care le-au denumit ”celule de rețea”, ce generează un sistem de coordonate care permite poziționarea cu precizie și deplasarea spre anumite ținte. Activitatea celor trei oameni de știință a demonstrat modul în care celulele de poziționare și celulele de rețea fac posibilă determinarea poziției și navigarea în spațiu.

”Descoperirile realizate de John O'Keefe, May-Britt Moser și Edvard Moser au rezolvat o problemă care îi frământă de secole pe filosofi și pe oamenii de știință - cum reușește creierul să genereze o hartă a lumii care ne înconjoară și cum ne putem orienta și naviga într-un mediu foarte complex”, conform comunicatului emis de Comitetul Nobel. John O'Keefe a fost fascinat de problematica modului în care creierul controlează comportamentul și a hotărât spre sfârșitul anilor '60 să abordeze această problemă cu armele neurofiziologiei. A început să înregistreze semnalele emise de neuroni individuali din hipocampul unor șoareci care aveau libertatea de mișcare într-o anumită incintă. Cu această ocazie, a descoperit că anumite celule nervoase deveneau active atunci șoarecele se afla într-un anumit loc din respectivul mediu experimental. Pornind de la datele adunate, omul de știință britanic a putut demonstra că aceste ”celule de poziționare” nu aveau doar rolul de a înregistra inputurile vizuale, ci generau în mod activ o hartă interioară a respectivului mediu. Astfel, John O'Keefe a ajuns la concluzia că hipocampul generează numeroase astfel de hărți prin acțiunea celulelor nervoase de poziționare ce sunt activate în diferite medii. Astfel, memoria unui anumit loc poate fi înmagazinată ca o combinație specifică a activității celulelor de poziționare din hipocamp.

De cealaltă parte, May-Britt și Edvard Moser au descoperit coordonatele acestui sistem de orientare. Cei doi oameni de știință norvegieni cartografiau conexiunile formate în hipocampul unor șoareci care se deplasau într-o incintă când au descoperit un model nou de activitate neuronală într-o zonă din vecinătate, denumită cortexul entorhinal. În această regiune a creierului, neuronii erau activați atunci când șoarecele trecea prin multiple locații aranjate într-o rețea hexagonală. Fiecare dintre aceste celule era activată după un model spațial unic, iar laolaltă, aceste celule de rețea formează un sistem de coordonare care permite navigarea prin spațiu. Alături de alte celule din cortexul entorhinal care recunosc orientarea capului și marginile camerei, ele formează circuite împreună cu celulele de poziționare din hipocamp. Acest întreg sistem reprezintă un fel de ”GPS intern” al creierului.

O serie de studii recente, realizate cu ajutorul tehnologiilor de imagistică moderne, precum și studii pe pacienți care au suferit intervenții chirurgicale pe creier au confirmat faptul că aceste două tipuri de celule, cele de poziționare și cele de rețea, există și în alcătuirea creierului uman. În cazul unor pacienți suferind de Alzheimer, hipocampul și cortexul entorhinal sunt deseori afectate încă din stadiile incipiente ale bolii, condiții în care acești pacienți își pierd capacitatea de a se orienta în mediul înconjurător. ”Cunoștințele despre modul de funcționare al mecanismului de orientare din creier reprezintă o schimbare de paradigmă a modului în care înțelegem felul în care celulele specializate din creier colaborează pentru a îndeplini funcții cognitive superioare și deschid drumul pentru aprofundarea înțelegerii altor procese cognitive, așa cum sunt memoria, abilitatea de planificare și gândirea", conform materialului publicat de site-ul oficial al Fundației Nobel.

FAMILII DE CERCETĂTORI Din 1901, de când a fost creat Premiul Nobel, 561 de premii au fost acordate unui număr de 22 de organizații și 847 de persoane și zece familii au avut mai mult de un laureat. Cea mai cunoscută este familia Curie. Soții Pierre și Marie Curie din Franța au câștigat Premiul Nobel pentru Fizică în 1903, iar fiica lor, Irene, și soțul ei, Frederic Joliot, cel pentru Chimie, în 1935. Marie a fost în 1903 prima femeie laureată, fiind apoi recompensată, singură, cu Premiul Nobel pentru Chimie, în 1911.

Carl și Gerty Cori din SUA au primit împreună Premiul pentru Medicină, în 1947, iar Gunnar Myrdal din Suedia a câștigat Premiul Nobel pentru Economie în 1974, după care soția sa, Alva Myrdal, pe cel pentru Pace, în 1982. Au existat nu numai soți care au primit Premii Nobel, ci și tați și fii: Joseph Thomson din Marea Britanie a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1906, iar fiul său, George Paget Thomson, la aceeași știință, în 1937. William Henry Bragg, tot din Marea Britanie, și fiul său, William Lawrence Bragg, au câștigat împreună Premiul pentru Fizică în 1915. Lui Niels Bohr din Danemarca i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică în 1922, iar fiului său, Aage Bohr, în 1975. Manne Siegbahn din Suedia a primit Premiul pentru Fizică în 1924, iar fiul său, Kai M. Siegbahn, în 1981. Hans von Euler-Chelpin din Suedia a fost laureatul Premiului Nobel pentru Chimie în 1929, iar fiul său, Ulf von Euler, al celui pentru Medicină, în 1970. Premiul pentru Medicină i-a fost acordat în 1959 americanului Arthur Kornberg și, în 2006, cel pentru Chimie i-a fost decernat fiului său, Roger Kornberg.

În istoria Premiilor Nobel au existat și doi frați care au primit premiul, la științe diferite: Jan Tinbergen din Olanda a câștigat Premiul pentru Economie în 1969, iar fratele său, Nikolaas Tinbergen, reprezentând Marea Britanie, pe cel pentru Medicină, în 1973.