Printre premierele cele mai aşteptate ale toamnei 2010 se numără, desigur, şi documentarul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Prezentat în premieră mondială în mai, la Cannes, unde a stârnit multe discuţii, deşi fusese introdus în afara competiţiei, filmul a trecut apoi prin programul altor festivaluri, întorcându-se chiar şi cu premii. Andrei Ujică, semnatarul acestui grupaj de fragmente montate în urma unei selecţii extrase dintr-o mie de ore de material filmat în prealabil, a fost prezent, joi seară, la premiera bucureşteană, la sfârşitul celor trei ore de proiecţie, alături de o parte a echipei.

Cristian Mungiu, care s-a ocupat de eveniment, în calitate de distribuitor, mărturisea, în deschiderea manifestării, că a dorit să confere patina de epocă a acelor ani, alegând sala în care se ţineau congresele P.C.R şi mizând chiar pe efectul proiectării filmului, cu aparatura de atunci. De subliniat că sala a fost arhiplină, cu elevi şi studenţi cărora li s-a permis intrarea gratuită, dar şi cu mulţi oameni de cinema şi de televiziune, nu însă cu foarte multe personalităţi din lumea politică. A fost prezent şi un fost preşedinte al României, Emil Constantinescu.

Revăzut după vâlva de la Cannes, documentarul îşi relevă condiţia programatică de imparţialitate. E greu, totuşi, să păstrezi nota de neutralitate absolută, să te sustragi unei atitudini distante. De multe ori, Ceauşescu, cel de pe ecran, te obligă să ai o părere, o reacţie: pro sau contra. Nu poţi vedea filmul fără să-l raportezi la starea de azi a României, la situaţia mondială, la raportul dintre ţările sărace şi cele bogate, la mult invocata condiţie a neamestecului în treburile interne ale unui popor. Putem remarca în ce fel şi unde avea dreptate Ceauşescu, şi unde opiniile lui au supravieţuit, şi unde a greşit, deşi documentarul ni-l face cât de cât simpatic în unele clipe (când joacă volei, când îşi îmbrăţişează fiica, pe Zoe, când întârzie cu inspirată diplomaţie să dea răspunsuri tranşante la întrebări grele). Sunt şi momente penibile, de logoree sau de reacţii deplasate. Vedem omul politic, dar şi omul obişnuit.

Având de unde să aleagă, din atât de multe materiale (păcat că pe genericul final nu sunt menţionate şi numele operatorilor care l-au filmat, fie în ţară, fie în delegaţiile internaţionale), Ujică este preocupat să impună câteva dominante. Marchează astfel efectul timpului asupra unui chip cândva tânăr şi energic. Ultimul Ceauşescu lasă impresia că este depăşit de evenimente. Timpul parcă nu mai are răbdare cu el. Omul a ajuns la capătul puterilor, chiar dacă are forţa morală să creadă că niciodată nu va face „plopul pere şi răchita micşunele”.

Filmul începe şi se termină cu procesul care a dus la împuşcarea celor doi, Elena şi Nicolae Ceauşescu. Un moment dramatic, precum o avertizare. Un memento al istoriei, o lecţie, pe care mulţi o ignoră încă. Un fel de a spune că, deşi acceptă că istoria se repetă, de cele mai multe ori oamenii nu ţin seama de învăţămintele acesteia.