Tot felul de savanţi şi de specialişti fac diverse comentarii şi apropieri între tren, ca mijloc de transport pe şine, şi maşina mică. Aşa este alintat, indiferent de litraj, autoturismul… Deşi comparaţia pare a fi de-a dreptul delirantă, ei se bazează pe anumite elemente şi criterii. Are maşina mică tampoane? Nu are, dar, în cazul de faţă, chestia asta nu contează prea mult. Elementul comun este dat de modul haotic de a circula. Are maşinuţa, cum o alintă unii, frînar? Cîteodată, trebuie să recunosc, da. Există conducători auto care folosesc, de pildă, frîna în toate diversităţile ei componistice. De mînă, de talpă şi de gură. Cunosc pe unul care, atunci cînd circulă cu maşina personală, pune frînă din metru în metru. E tot o frînă! Omul trăieşte din plin şi cu nesaţ fiecare frînă pe care o pune cu talpa lui lată… Este în extaz, ca şi cum ar atinge apogeul unui orgasm împlinit. După trei frîne consecutive, pentru că atîtea am apucat să număr înainte de a mă izbi cu capul de parbriz, face spume la gură! Cică, zice el, aşa îşi activează stopurile. Prin definiţie, frînarul este un tip preventiv, fie că se află pe calea ferată, fie pe şosea. Am cunoscut foarte mulţi frînari statornici. Ăştia pleacă tot timpul cu frîna de mînă trasă. În cazul trenului, frînarul joacă un rol important în temperarea situaţiilor de criză convulsivă. Uneori, însă, nici el nu poate struni trenul care se manifestă ca o maşină mică! Sare de pe şine direct pe partea carosabilă. Alteori, în funcţie de conjunctura de neglijenţă dată, zburdă pe coclauri. Spun specialiştii că trenul este ca o maşină mică. De pildă, în ultima vreme, din cauza stării de ebrietate de pe calea ferată, trenul o ia razna de pe şine, preferînd praful cîmpiilor. Chiar dacă nu mai avem agricultură, se poate spune că o ia pe arătură. Au fost şi cazuri cînd un tren a plecat din gară pe calea ferată şi a ajuns după cîteva minute pe şosea! Din acest motiv, este comparat, în termeni suavi şi fericiţi, cu maşina mică. Domnule, ca mijloc de răzvrătire, nu-i mai ajung şinele! Există şi un cîntec dedicat acestei simbioze fără cusur. În diverse variante epice cîntate, se dezbate situaţia ostăşească a unui anumit individ numit Ionică, plecat să-şi satisfacă stagiul militar. Atîta mai poate el să satisfacă! Se pare că cetăţeanul în cauză nu are discernămînt, altfel, să-mi fie cu iertare, nu se justifică prezentarea sa într-o manieră de-a dreptul hilară. Trenuleţul, dacă vă aduceţi aminte, este întrebat la disperare unde îl duce pe Ionică! Formularea corectă sună aşa: ”Trenule, maşină mică, unde îl duci pe Ionică?” Pe acest fundal cu multe gări cufundate în beznă ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, asistăm la tot felul de giumbuşlucuri pe calea ferată. Nenea Berceanu se joacă de-a trenuleţul pe covorul de la Ministerul Transporturilor. De cîte ori se enervează din cauza franjurilor, ca să nu strănute, trage semnalul de alarmă. La rîndul lui, în faţa unui joc atît de insipid, trenuleţul sare tot timpul de pe şine, dovedind tuturor că e maşină mică! E limpede că trenuleţul ministrului este de-a dreptul tembel. Sau poate că este de vină infrastructura învechită…