Fenechiu ne asigură că la CFR Marfă s-a practicat un jaf la drumul (de fier) mare şi că, dintr-o companie profitabilă, acum câţiva ani, s-a ajuns la o datorie mai mare decât patrimoniul. Vosganian descifrează mecanismul prin care Hidroelectrica, teorectic cea mai profitabilă companie de stat, a ajuns la insolvenţă. Cei care au făcut auditul la Loteria Română (în al cărui CA se află doi sau trei reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor) au pus în evidenţă hoţia sistematică ce se practică acolo de aprope două decenii, timp în care compania a avut mai multe conduceri numite politic de către guvernări diferite. Să nu mai amintim de CNADR unde se înregistrează datorii imense, dublate de cheltuieli fanaraonice cu rezultate derizorii. Despre Oltchim nici nu mai avem ce vorbi: metoda căpuşării intensive, până la ultima resursă, poate fi patentată, pentru eficienţa ei. Aproape peste tot în economia patronată de stat s-au întâmplat aceleaşi lucruri: s-au făcut cheltuieli enorme fără nici o justificare, s-au semnat contracte preferenţiale defavorabile, s-au mărit schemele de funcţionare dincolo de orice bun simţ. Rezultatul: sectorul de stat a devenit principala piatră de moară agăţată de piciorul statului, care trage în jos întregul mecanism social.

Paradoxul acestei situaţii este că se ştie foarte bine nu doar cum s-a produs acest jaf organizat, dar mai ales cine se face responsabil, prin decizii semnate şi parafate. Se ştie şi cine a profitat şi cum. Dar nimic nu se întâmplă! Nimeni nu e tras la răspundere! Autorii au fost sau sunt schimbaţi din funcţii, trecuţi în altele în care fac ce-au făcut şi înainte, dau replici usturătoare la acuzaţii şi îşi văd înainte de traiul bun pe care şi l-au asigurat pe seama averii statului. Nimeni nu-i întreabă de sănătate. Iar când se încearcă aşa ceva, rapoartele Curţii de Conturi zac prin sertarele Parlamentului, iar DNA se plânge că nu poate declanşa anchete pentru că datele pe care le primeşte nu sunt complete. Este un veritabil triunghi juridic al Bermudelor, în care orice intenţie de a trage la răspundere pe cineva se pierde în adâncul apelor tulburi. Fiecare guvernare s-a bătut cu pumnii în piept că-i va pedepsi pe vinovaţi şi va încerca să recupereze pagubele, dar sfârşeşte până la urmă prin a profita la rândul său de canalele cunoscute de sifonare a banului public în interes de partid sau de grup. Căutaţi cu lumânarea un exemplu de persoane trimise în judecată pentru fraudarea sau falimentarea unei companii de stat: n-o veţi găsi, pentru că statul, prin reprezentanţii săi a avut grijă să o protejeze prin reglementări interesate sau cu dedicaţie. Este, poate, cel mai mare paradox al României actuale: se fură pe rupte, dar nimeni nu plăteşte! În afară de cetăţean, bineînţeles.