Lungmetrajul „Despre oameni şi melci”, în regia lui Tudor Giurgiu, a fost filmat în 28 de zile, cu un buget de circa 85.000 de euro obţinuţi cu finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei, în sesiunea din vara lui 2010, cu susţinere financiară din partea Eurimages şi a Programului MEDIA al UE. În plus, South Eastern Cinema Network a oferit un premiu pentru dezvoltarea scenariului, iar HBO România a contribuit la procesul de finanţare al producţiei. „Despre oameni şi melci” are o estetică diferită de filmul de artă şi duce mai departe provocarea cinematografiei populare. Este o comedie din care lipseşte patosul apărării vremurilor trecute, se inserează detaşarea faţă de aşteptările - de cele mai multe ori ridicole - faţă de libertatea proaspăt regăsită şi avantajele sale. Imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile, la prima colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu, face accesibilă farsa, dar şi accentele dramatice. Sunt cadre largi în care personajele capătă libertatea de a nu fi o prelungire a sălii de cinema, fiind o distincţie între intimitatea împărtăşită a anumitor producţii împinse în sfera filmului de autor.

Reporter (Rep.): Vorbim despre al doilea lungmetraj al dvs. Se conturează un stil propriu?

Tudor Giurgiu (T.G.): Experienţa de lucru şi cu actorii şi cu scenaristul sunt importante. Totul m-a adus la finalul filmărilor pe un mare plus, ceea ce m-a făcut să mă gândesc tot mai mult că vreau să regizez mai des. Poate, în timp, să-mi definesc şi un stil. Deocamdată, încerc să fiu un bun povestitor, care să... povestească în imagini cât mai coerent şi cât mai bine scenariile. Nu sunt un stilist, un purist. Cred că filmul românesc are mulţi autori buni, importanţi, dar e nevoie şi de oameni care să se gândească la fond şi la poveste în egală măsură, la fel cum te gândeşti şi la unitatea stilistică.

Rep.: Nu este un risc faptul că vă implicaţi şi în producţie? S-ar putea ca maturitatea dvs. regizorală să aibă de suferit.

T. G.: Este şi acesta un... cui. La un moment dat, la acest film, mi-am făcut reproşuri că am mai avut nevoie de nişte secvenţe cu figuranţi. Evident că am înţeles argumentele pentru care nu puteam să am 300 de figuranţi şi am avut 80. La finalul zilei de filmare, regizorul din mine vroia să-i dea în cap producătorului. Mi-am spus: „Ce tâmpit ai fost, trebuia să insişti, trebuia să te baţi pentru acei 300, pentru că era, într-adevăr, foarte important. Am cedat mult prea uşor”. Ştiam, însă, că nu aveam bani şi aşa mai departe. Pe undeva e greu să porţi aceste două pălării. Încerc cât pot, când mă apropii de filmare, să mă decuplez de toate celelalte. Nu este, însă, un proces foarte simplu. Şi la filmul următor va fi esenţial, cumva, să fiu mai mult regizor şi mai puţin producător.

Rep.: Nu vă este frică de eticheta de regizor comercial?

T. G.: Cred că trebuie să existe şi aşa ceva. Nu e cu nimic mai prejos dacă ai o ţintă comercială, nu cred că e un demers mai puţin demn de consideraţie. Totul este să livrezi şi produsul. În general, probleme apar când anunţi că faci o comedie romantică şi faci de fapt un film care nu trezeşte urmă de comedie. În ţările normale, filmele comerciale sunt cele „normale”. Ceea ce am încercat să facem cu filmul şi toată această campanie de promovare vine, practic, după un deşert. Au mai fost încercări timide, dar nereuşite. Este foarte greu să convingi un public să revină la filmul românesc de calitate, bun, comercial, în condiţiile în care a fost taxat filmul românesc cu eticheta prost, neinteresant sau pentru o elită. (va urma)