În politică, adică, exact în bîrlogul lupilor moralişti!, indiferent de obiectul disputelor şi controverselor, se face adeseori trimitere la onoarea combatanţilor. Cele mai înverşunate clinciuri, chiar şi cele duse pînă la absurd, au ca temă… onoarea. Ca un steag zdrenţuit, onoarea este fluturată peste tot! Nu se vorbeşte despre interese sau ţeluri meschine, ca şi cum acestea ar fi inventate de presă, ci doar despre inegalabila conduită morală a domnilor politicieni, exemple vii de viaţă şi activitate revoluţionară. Cînd se plînge de comportamentul lui Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Băsescu afirmă că a fost umilit de acesta. Ca simpatizant al “celui mai iubit fiu al poporului”, simţi nevoia să te revolţi. Este de neimaginat ca, în societatea noastră multilateral dezvoltată, cu o democraţie a pigmeilor avansată, un preşedinte jucător să fie umilit de un simplu lider de partid! Pur şi simplu, îţi vine să te ciupeşti de mînă sau de obraz, precum deputatul Laurenţiu Mironescu, la auzul enormităţilor debitate de Emil Boc. Cînd în joc este vorba de onoarea preşedintelui, greu de imaginat, pînă mai ieri, că poate fi umilit de cineva, niciun sacrificiu nu este minor. Mă aşteptam aşadar, conform obiceiurilor sale pitoreşti, la o ripostă pe măsura obrăzniciei celor care au îndrăznit să-l umilească pe preşedinte, la un răspuns bărbătesc şi direct. Dar, stupoare, pe fondul umilinţei prezidenţiale, invocate chiar de Traian Băsescu, am fost serviţi cu o înţelegere politică de-a dreptul scandaloasă parafată între PD-L, partidul de suflet al preşedintelui, şi PRM, “feuda politică” a lui Vadim. Am înţeles, în cele din urmă, că preşedintele nu a avut habar de mişmaşurile politice ale domnului Boc, acuzat de mai marii pedeliştilor că, în această privinţă, şi-a făcut de cap! Păi, nici că se putea o umilinţă mai umilitoare, ca să zic aşa, pentru întreaga suflare prezidenţială! Cu alte cuvinte, partidul său de suflet i-a prelungit umilinţa pricinuită de Vadim! De aceea, nu înţeleg de ce prezidentul se răfuieşte cu un ziarist de la “Cotidianul”, în loc să-i pună la punct pe cei care au extins umilinţa peremistă pînă la nivelul unui troc politic! În definitiv, dumnealor au călcat în picioare onoarea preşedintelui, punîndu-l faţă în faţă cu cel care, spune domnia sa, l-a umilit de ani de zile încoace. În alt registru tehnic şi tactic, disputa dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu este un război al umilinţei politice reciproce. Curios, faţă de Vadim, domnul preşedinte a avut o atitudine rezervată. Nu a “sărit la bătaie” şi nici nu a efectuat cunoscutul său joc de glezne. În schimb, s-a plîns opiniei publice ca un şcoler care a primit, în curtea şcolii, o castană de la un elev mai mare decît el! Faţă de Tăriceanu, la început, cel puţin, a avut un ascendent moral, reuşind să-l umilească de mai multe ori în cîteva ipostaze. Am citit adeseori pe chipul preşedintelui plăcerea devoratoare de a-şi umili adversarul. Şi nu unul oarecare, ci chiar pe premierul României! Mulţi comentatori au fost de părere că Tăriceanu se conformează singur regulilor impuse de capul plecat. Alţii au zis că se lasă umilit ca să-şi vadă de drumul lui, mizînd pe inconsistenţa reacţiei cîinilor cînd trece o caravană. După un timp, domnul prim ministru a scos capul afară şi a început să-l contreze în umilinţe pe prezident! În ultimile zile, a punctat şi el de cîteva ori, chiar dacă Băsescu l-a umilit, la deschiderea anului universitar, cu miştouri bine plasate la adresa Guvernului, un fel de Bulă al timpurilor noastre. În politică şi nu numai, există o grilă a umilinţelor de tot felul. Unii se umilesc singuri pentru a prinde un loc pe podium. Se smiorcăie şi execută plecăciuni pe lîngă cei mari. Partidele de buzunar fac sluj pe lîngă formaţiunile politice la modă. Se umilesc chiar şi pentru cîteva firmituri! Diverse vedete răsuflate îşi imaginează că, intrînd în politică, îl vor apuca pe Dumnezeul cu bani de picioare. Ca să-şi vadă visul cu ochii, se lasă umilite în fel şi chip. De pildă, sînt plimbate prin satele şi oraşele patriei ca să facă propagandă partidelor care le asmut în campania electorală. Sînt puse să se dea în spectacol. Cu alte cuvinte, sînt programate la umilinţe de neimaginat, pentru că se vede de la o poştă că nu se simt în largul lor şi nu au talent pentru aşa ceva. Înţeleg că, în anumite cazuri, umilinţa face parte din grila testelor pe care trebuie să le treacă viitorii oportunişti ai patriei. Ceea ce, să recunoaştem, nu are nicio legătură cu onoarea.