După cum, probabil, a observat toată lumea, am remarcat şi eu faptul că s-au înmulţit jafurile înarmate, indiferent dacă este vorba de bănci, case de schimb valutar sau locuri publice în care se pot găsi bani. Cel puţin aşa se văd lucrurile la ştiri! Acesta este un simptom de criză despre care am mai vorbit la această rubrică. Dar infracţionalitatea, în general, a cunoscut o recrudescenţă fără precedent. În România se omoară, se violează, se fură prin orice mijloace sau se încing încăierări chiar şi prin spaţii publice, aproape zilnic.

Imaginile difuzate de curînd de un post de televiziune m-au şocat. Era vorba despre şeful aşa zisului „clan Preda”, de fapt un fost sportiv, care a fost implicat, împreună cu vreo cîţiva oameni de-ai săi, într-un scandal ce a avut loc într-un mall bucureştean. Pe mine nu m-a impresionat implicarea poliţiei în acest caz, aşa cum au scris multe ziare, ci scenele de violenţă fizică la care a fost supus un potenţial infractor. În pofida părerii generale, eu consider că fermitatea poliţiştilor este binevenită! Se comit atîtea rele în România de azi încît poliţiştii nu mai trebuie să „umble cu mănuşi”, mai ales că sînt deseori acuzaţi că nu-şi fac treaba. Dar, de la acest nivel, pînă la sentimentul că asişti la scene de tortură din beciurile puşcăriilor comuniste, este o distanţă foarte mare… Sînt convins că respectivul individ era un bătăuş şi un scandalagiu, însă agresivitatea scenelor pe care le-am privit a depăşit limitele emoţionale obişnuite, întorcîndu-mă în timp, într-o altă epocă! Ş-atunci am dreptul sau nu, măcar în calitate de părinte, să mă întreb în ce lume vor trăi copiii noştri!?

Gîndindu-mă la această realitate violentă şi periculoasă, mi-am adus aminte că, acum vreo lună, FMI a avertizat România, în perioada cînd ni se făcea expertiza de ţară, pentru aprobarea împrumutului cerut de guvern, asupra faptului că avem cele mai mari cheltuieli administrative pe cap de deţinut, din întreaga Uniune Europeană. Mai mult, chiar, sîntem pe locul al doilea în lume, după Iran, la capitolul acestui tip de cheltuieli! Ce să înţeleg eu, contribuabil de rînd, din acest avetisment al FMI, care a trecut aproape neobservat de presă? Că deţinuţii din România trăiesc în puf?... Toate penitenciarele de la noi se vaită că nu au fonduri şi că se confruntă cu un număr prea mare de puşcăriaşi, iar FMI ne spune că facem risipă. Înseamnă că, undeva, o rotiţă din acest uriaş mecanism administrativ, reprezentat prin Ministerul de Interne, nu funcţionează bine. Este singura presupunere pe care pot să o fac, în condiţiile în care, aşa cum spuneam şi la început, infracţionalitatea şi violenţa cresc văzînd cu ochii. Cu toate acestea, nu am niciun motiv, spre deosebire de alţi ziarişti, să-i fac vreun reproş ministrului Dan Nica, pentru că nu cred că rezolvarea acestei probleme se află doar în mîinile sale. Acest minister nu este administrat de un singur om. Mai mult decît atît, eu nu cred în aşa numitul „stat Big Brother”, pentru că într-un asemenea stat nu poate fi prim ministru Emil Boc…

O să-mi spuneţi că toată chestie asta reprezintă doar un „amănunt”, ce nu merită un editorial întreg, deoarece sînt lucruri mult mai importante la ordinea zilei… Vă înşelaţi! Subiectul este de maximă actualitate, pentru că românii dovedesc că nu ştiu ce să facă cu libertatea pe care le-a dăruit-o Dumnezeu după căderea comunismului.

Emil Boc a spus, recent, că „guvernarea după sondaje înseamnă sinucidere politică”. De acord! Dar guvernarea nu trebuie, oare, să aibă în vedere şi o astfel de realitate gravă, ce pare să devină o urgenţă naţională? Violenţa vieţii noastre cotidiene este un „barometru” mai important decît orice sondaj…