Am urmărit duminică toate transmisiunile în direct din Marea Britanie şi am ascultat majoritatea comentariilor referitoare la Jubileul de Diamant al Reginei Elisabeta a II-a. Priveam, ascultam şi mă minunam... Ce diferenţă zdrobitoare între România şi Anglia!

Cum o fi, oare, să trăieşti într-o ţară în care „şeful statului” ocupă această funcţie de peste 60 de ani? Cum e posibil să nu-ţi pierzi niciun milimetru de popularitate din partea „supuşilor”, după şase decenii de condus o ţară? Cum te poţi simţi tu, cetăţean de rând, într-un regat în care cel ce îţi conduce destinele naţiunii din care faci parte nu cheltuieşte nici măcar o liră sterlină, atât el, cât şi suita sa, din bugetul de stat, adică din banul public? Toate reşedinţele familiei regale din Marea Britanie, inclusiv celebrul Buckingham Palace, au fost construite de înaintaşii Reginei Elisabeta din averea personală a familiei, pe alocuri aflate în proprietatea monarhiei de veacuri. Întreţinerea tuturor acestor reşedinţe de lux, a numerosului personal auxiliar, dar şi „traiul zilnic”, ca să zic aşa, sunt acoperite de veniturile pe care le produc aşa-numitele „domenii ale coroanei”, cum era şi în România pe vremuri. Cum o fi când te simţi iubit şi respectat nu numai de poporul tău, ci şi de clasa politică din ţara pe care o conduci de peste o jumătate de secol?

Ar fi posibil, oare, aşa ceva, vreodată, pe plaiurile mioritice, la Porţile Orientului, sau v-am zugrăvit o himeră, un „basm politic” de neatins?... Restul e tăcere.