În săptămâna ce urmează să se încheie, Biserica Ortodoxă Română a trecut printr-un moment stânjenitor, pe care nu am apucat să îl comentez, din cauza precipitării altor evenimente politice. Totuşi, chestiunea este destul de importantă, mai ales pentru un popor creştin, cum suntem noi!

De obicei, sondajele indică faptul că BOR este pe locul întâi în topul încrederii populaţiei, urmată îndeaproape de Armată, însă, după scandalurile din ultima vreme, mă tem că Patriarhia Română a ieşit cu imaginea publică şifonată destul de rău. La un moment dat, se adunaseră pe capul bisericii noastre strămoseşti mai multe pocinoguri decât în alţi ani, căci ştirile negative apăreau în cascadă şi au ţinut prima pagină a tabloidelor timp de câteva zile. După vestea că monahul găsit decapitat era homosexual, a urmat acuzaţia, nedovedită, că un ditamai mitropolitul ar fi pedofil. Cel mai mare rating negativ s-a înregistrat în clipa în care a explodat ştirea despre o maică stareţă, de la nu ştiu care mânăstire din judeţul Călăraşi, care a născut gemeni, suspiciunea paternităţii planând asupra unui preot, la rândul său monah, dacă nu greşesc. Capacul acestui şir de veşti defăimătoare l-a pus eliberarea din închisoare a exorcistului de la Tanacu, fapt care a readus în actualitate cazul măicuţei de la acea mânăstire, între timp închisă de autorităţile bisericeşti, ce fusese omorâtă involuntar, din cauza unui inuman ritual de exorcizare! Din toate aceste motive, mulţi s-au întrebat, în ultimele zile, dacă România nu s-a întors cumva în Evul Mediu sau dacă excedentul de libertate prost înţeleasă n-ar dăuna bisericii? Şi una, şi alta, ar fi răspunsul meu...

Dar mai mult decât orice, fără să politizez excesiv, amestecul letal dintre sărăcie şi prost gust generalizat au indus, pe de o parte, un fel de obscurantism ca pe vremea Inchiziţiei şi, pe de altă parte, o emancipare rebelă a moravurilor, care a sfârşit prin a contamina chiar şi clerul nostru sau măcar o parte din el. Evenimentele de acest fel din ultima vreme dovedesc, mutatis mutandis, că asistăm la un inedit fenomen de „manelizare” a bisericii, dacă-mi permiteţi metafora! Din nefericire, BOR este lipsită cu totul de transparenţă, este foarte conservatoare şi nu ştie să comunice cu publicul, ca să nu mai zic altceva despre relaţia cu bieţii credincioşi, care seamănă din ce în ce mai mult cu o turmă bună de manipulat în orice direcţie... Arfi ultimul rău ce ne mai lipsea pe timpurile astea grele.

Dar, ca să nu închei într-o notă defetistă, prefer să-i invit pe creştini să nu se pripească în judecarea unor asemenea fapte, chiar dacă eu am comis pe jumătate o asemenea greşeală, în editorialul de faţă. Atât monahismul, cât şi preoţimea, sunt comunităţi formate din oameni ce au dreptul la slăbiciuni, ca noi toţi, de altfel. Nu există pădure fără uscături nici în această lume, ca şi în poltică! Iar creştinii sunt datori să ierte...

Amintiţi-vă scena din Biblie când iudeii se pregăteau să o lapideze cu pietre pe femeia adulterină. Atunci Hristos le-a spus: „Acela care se simte fără de păcat, să dea primul cu piatra!” Şi toţi s-au lăsat păgubaşi...