Nu mă mir că scandalul hotărîrilor de guvern emise de cabinetul Tăriceanu pe furiş, în timpul recentei campanii electorale, a făcut atît de puţine valuri în presă! Jurnaliştii au părut aproape resemnaţi, aşteptînd reacţia întîrziată a DNA-ului, iar subiectul s-a „blazat”, cum se spune în gazetărie. Cazul „Zeta Petroleum” a fost eclipsat de actualitatea imediată, prin dispariţia tragică a lui Marian Cozma sau primul jaf bancar de la prăbuşirea comunismului în România. Se pare că resursele naturale ale ţării noastre au fost „amanetate” deja, fără să mai aibă vreo importanţă decisivă dacă este vorba de Dinu Patriciu sau nu. Asta e…

Totuşi, cele cîteva dezbateri televizate pe această temă, unele dintre ele chiar foarte interesante, m-au făcut să cad pe gînduri şi, vorba bancului, să-mi rup o mînă! Cu cealaltă mînă rămasă validă am reuşit, după o lungă reflecţie, să aştern pe hîrtie un scenariu pe care îl pot numi istoric, deoarece se întinde pe toată durata celor două decenii, ce se vor împlini în acest an, care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989. La „desenul” acestui scenariu au contribuit şi cîteva idei susţinute de unii politicieni ziarişti. Aşadar, plecînd tocmai de la recentul scandal al concesionărilor petroliere, am dat timpul înapoi, reconstituind filmul evenimentelor economice autohtone, care ne-au adus la stadiul de astăzi.

Între 1990 şi 1996, socialismul cu faţă capitalistă de la noi a reuşit să pună pe butuci aproape tot sistemul bancar românesc, aflat în stadiu incipient pe atunci. A fost nevoie, ulterior, de vreo 8 ani pentru consolidarea unei noi generaţii de bănci, dar cu capital străin. Între 1996 şi 2000 s-a privatizat cam 80% din patrimoniul industrial pe care îl moştenisem de la Ceauşescu. Ceea ce nu a vrut să cumpere nimeni, nici măcar pentru un leu simbolic, dacă vă mai aduceţi aminte, a fost lăsat în paragină, ajungînd acum să arate ca nişte peisaje din filmul „Planeta maimuţelor”. Între 2000 şi 2004 s-au concesionat ori s-au privatizat petrolul, producţia chimică, precum şi cea de oţel, pe lîngă gaze, canalizare şi comunicaţii. Între 2004 şi 2008 s-a privatizat energia, aproape tot fondul locativ şi, în final, ni s-a vîndut şi viitorul… Vă veţi întreba, cum aşa? Păi, foarte simplu! Prin intrarea României în UE şi aderarea la NATO noi sîntem, în clipa de faţă, „confiscaţi” de un sistem ecoomic şi militar din care nu mai putem ieşi niciodată sau ar fi foarte greu. Dezertarea noastră din UE şi NATO ne-ar izola şi sărăci economic, pe lîngă faptul că ne-ar ruina politic. Dar, pentru că mai rămăsese ceva ce încă nu aveam, au fost concesionate şi resursele de petrol şi gaze naturale din Marea Neagră, înaintea hotărîrii de la Haga… Punct.

Ce-a mai rămas acum? Cred sincer că n-am mai rămas decît noi, oamenii, poporul, naţiunea. O naţiune care trăieşte între graniţele unei ţări ale cărei suveranitate şi independeţă sînt fictive, pentru că există doar pe hîrtie. „Iar pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus România”!