Este sîmbătă şi astăzi a început un nou week-end estival. De două zile, toată presa scrisă şi televiziunile de pe întreg mapamondul vuiesc în legătură cu încetarea din viaţă a lui Michael Jackson. Moartea subită a legendarului cîntăreţ a devenit un eveniment planetar. Din acest motiv, nu pot nici eu să ignor un asemenea subiect, chiar dacă el nu are conotaţii politice majore, specifice temelor pentru rubrica de faţă.

Megastarul pe care toată lumea l-a numit „regele muzicii pop” a avut, din nefericire pentru el şi fanii săi, un final de viaţă controversat. Ultimul deceniu al existenţei sale a fost presărat cu tot felul de scandaluri, procese penale şi zvonuri de faliment. Vă asigur că, peste vreo două generaţii, toate acestea vor fi uitate şi cea care va supravieţui în memoria colectivă va fi doar muzica sa! Trebuie să mărturisesc, în modul cel mai subiectiv, dar şi cel mai sincer cu putinţă, că, deşi gusturile mele muzicale sînt îndreptate mai mult spre rock-ul „bătrîn”, cum îmi place mie să-l denumesc, gen Led Zeppelin, Jimi Hendrix, Deep Purple, Cream, Santana sau Pink Floyd, am fost totuşi sedus, într-o anumită epocă, de unele dintre hit-urile lui Michael Jackson, fiind conştient că muzicianul afro-american a provocat o veritabilă revoluţie în rîndul celor mai tineri decît mine. Cîteva dintre videoclipurile sale şi vreo două „opere pop”, filmate şi regizate în condiţii tehnice excepţionale, pentru începutul anilor 80, au produs senzaţie în lumea muzicală şi m-au cucerit şi pe mine.

Îmi aduc aminte, în ultimul deceniu dinaintea prăbuşirii comunismului, cum circulau „pe sub mînă”, atît în România, cît şi în celelalte ţări din fostul „lagăr socialist”, videocasete cu recitalurile lui Michael Jackson. Ca şi cărţile interzise, această muzică făcea parte din „samizdatul” cultural al epocii, acest termen necunoscut tinerilor din ziua de azi venind din limba rusă şi denumind acea mişcare „underground” care ocolea barierele cenzurii politice. Din acest motiv, pentru mine, ca şi pentru milioane de alţi români, Michael Jackson, alături de alte repere culturale contemporane, mi-a inspirat în acea perioadă un sentiment de libertate pe care adolescenţii de astăzi nu-l vor putea înţelege niciodată. Nu mi-e ruşine să recunosc că, acum 17 ani, cînd m-am dus la concertul lui Michael Jackson de pe fostul stadion „23 August”, din Bucureşti, mi-a venit să plîng de emoţie, copleşit fiind tocmai de acel sentiment de libertate de care îmi aminteam şi pe care nu visasem mîcar vreodată că îl pot trăi aievea, cu ochii deschişi, ciupindu-mă, ca să fiu sigur că nu visez…

În primii ani de după prăbuşirea comunismului, s-a speculat mult asupra ideii că muzica pop şi rock, dincolo de realităţile politice, au contribuit decisiv la simbolica dărîmare a zidului Berlinului şi încheierea războiului rece. Michael Jackson face parte din acest fenomen, şi-a adus o contribuţie esenţială la succesul său victorios şi de aceea, acum, eu îl salut pentru ultima oară cu mîna pe inimă şi îi mulţumesc, ca un anonim liber!