Unul din marii actori ai Teatrului Naţional Constanţa, Liviu Manolache, compozitor şi regizor de renume, aniversează 25 de ani dedicaţi unei cariere artistice de excepţie. Artist complex, premiat la mari festivaluri de teatru din ţară şi străinătate, ale cărui roluri sînt mereu aşteptate cu nerăbdare de publicul constănţean iubitor de teatru şi nu numai, Liviu Manolache a acceptat să vorbească despre debutul său pe scena de la malul mării, despre succesele din cariera sa, dar şi despre tendinţele actuale din teatrul românesc.

Vă mai amintiţi cum era acum 25 de ani, cînd tînăr actor fiind, vă începeaţi cu entuziasm cariera artistică în teatrul de la malul mării?

Timpul a zburat foarte repede, mai ales ca actor, parcă n-ai timp să stai. Acum 25 de ani, cînd am venit la Constanţa, nu pot să spun că mi-am dorit foarte tare acest lucru. Dar cînd am terminat facultatea, “madam“ Ceauşescu dăduse un decret care spunea că oraşele mari sînt oraşe închise şi atunci, cu cîţiva din colegii mei, a trebuit să plec în oraşele mici. Acolo, împreună cu Mirela Atanasiu şi Dominic Dembinschi, am zis să “zburăm“, totuşi, unde ar fi mai repede. Eu, fiind din Constanţa, am zis să mergem aici. Am ajuns împreună cu ei la Constanţa, printr-un artificiu cum se obişnuia atunci, între Teatrul de la Bîrlad şi Teatrul din Constanţa, cea de a doua instituţie avînd nevoie de actori şi de regizori.

Şi în toţi aceşti ani, nu aţi fost tentat niciodată să părăsiţi teatrul de provincie pentru cel din capitală?

Ba da, cum să nu? De atunci, au fost mici tentative să “zbor“ din Constanţa. Am fost rugat să merg la Bucureşti, prima dată la Teatrul Giuleşti, apoi, în '90, imediat după Revoluţie, colegii mei de acolo, Claudiu Bleonţ şi Simona Măicănescu, mi-au spus să vin la Naţional, că aveau nevoie de mine... M-am pregătit să plec la Naţional, dar colegii mei de la Constanţa mi-au zis cum să fac asta şi să îi las după atîţia ani... Şi aşa m-au înduplecat şi nu m-am dus. Aşa au trecut 25 de ani şi am rămas la Constanţa şi probabil că nu voi mai pleca decît aşa, din cînd în cînd, cum a fost plecarea în Anglia, de două ori, sau colaborările cu alte teatre.

Cum a fost integrarea în cadrul echipei de actori pe care aţi găsit-o aici, la Constanţa?

Echipa de atunci, de la Constanţa, era frumoasă. Era un teatru de oameni frumoşi, actori şi actriţe. Sigur că eu eram mai nou şi aveam un... “handicap“, care era numele - Manolache, acest nume care e obsedant pentru cultura Constanţei, pentru unii în sensul bun al cuvîntului, pentru alţii, mai puţin. Eu am intrat cu acest “handicap“, pentru că lumea credea că sînt băiatul lui... “tătuţu“ şi că am venit la Constanţa pe pile, pe relaţii şi nu pe ceea ce eu pot să fac, eu fiind fiul lui Aurel Manolache, directorul de atunci al Teatrului Fantasio şi avînd un unchi ca Gelu Manolache, deci o familie de tradiţie, mai ales în cultura de teatru de revistă. Eu am făcut teatru academic şi a trebuit să-mi demonstrez valoarea şi că nu sînt băiatul cuiva. Asta s-a întîmplat destul de repede, cred că la primul spectacol, care a fost debutul meu în teatru. Atunci, asta era şansa, legea spunea că un tînăr actor trebuie să asigure un rol principal la debut. Iar debutul meu s-a făcut cu rolul principal în “Beţia sfîntă“, de Paul Everac. Apoi, un regizor, pe care eu nu pot să-l uit, Ion Maximilian, fratele lui Puiu Maximilian, fostul soţ al Stelei Popescu, m-a îndrăgit foarte mult şi m-a rugat să fac ceea ce făcusem şi în facultate, adică muzică pentru spectacole. Aşa am făcut prima mea muzică la Constanţa, la “Piatra din casă“, de Vasile Alecsandri, dar conu' Maximilian, din păcate, a murit şi nu a mai scos el premiera, ci Andrei Mihalache. Uşor, uşor, am început să fac şi spectacol muzical, şi proză şi teatru antic şi toate formele de spectacol. Bîneînţeles că am făcut şi spectacole festive, pentru că acest lucru intra în ordinele noastre de servici. Deci, eram obligaţi, noi nu făceam acest lucru pe bani. Mă refer la spectacolele festive de 1 Mai, 23 August, de zilele lui Ceauşescu şi aşa mai departe. Spun asta mai ales pentru că este un subiect la ordinea zilei. Toţi actorii din România au făcut spectacole festive, toţi artiştii, instrumentiştii şi balerinii, dar pe salariu, pe ordin de servici, altminteri îi dădeau afară. Sînt şi puţini care cîştigau bani din aşa ceva, dar nu era cazul nostru. Dar acele spectacole ne uneau mai mult, ne făceau să devenim luptătorii pentru care publicul venea la teatru, pentru că noi eram acei făuritori de “şopîrle“ sau de subtexte, care făceau bine publicului: ridiculizam, batjocoream sistemul prin felul nostru de a ne purta. Ţin minte că aveam un spectacol extraordinar de iubit de public, “Orice naş îşi are naşa“, în care făceam o ironie extraordinară la adresa secretarilor de partid şi a oamenilor care puneau politica înaintea meseriei, lucru care se întîmplă şi acum, numai că nu mai e Partidul Comunist, sînt alte partide. Este exact aceeaşi mentalitate.

Nu aţi avut niciodată probleme din cauza acestor spectacole cu un asemenea mesaj indus?

Nu, niciodată, pentru că noi ascundeam sub imperiul umorului această lume. Era o comedie la care lumea rîdea, veneau mii de oameni să vadă spectacolul. Pînă şi în vara anului '90, la Mamaia, l-am jucat cu acelaşi succes, pentru că încă nu murise spiritul comunismului. Deci, uşor, uşor, am făcut musicaluri, spectacole de proză, de teatru antic şi, la un moment dat, am ajuns să joc 400 şi ceva de reprezentaţii într-un an, împreună cu colegii mei. Am luat şi premii naţionale şi, după Revoluţie, împreună cu prietenii mei, ne-am bucurat foarte tare. Am fost singurul care am strigat, la Revoluţie, “călare“ pe Casa Albă - dar nu m-a interesat să am titlu de revoluţionar - “Vrem Teatru Naţional!“, la îndemnul unor domni şi domnişoare pe care n-am să-i uit niciodată, care îmi spuneau: “Ţineţi-i de vorbă!“. Acei oameni ştiau ce se întîmplă. Noi eram cu sufletul deschis. Asta în timp ce oamenii se împuşcau la Bucureşti şi zburau gloanţele pe lîngă teatrul nostru. (va urma).