În timp ce Traian Igaş tot repetă ca un copil prost scos la tablă să rezolve o ecuaţie “noi am îndeplinit condiţiile tehnice!”, maşinăria decizională îşi vede de drumul ei şi trece cu nonşalanţă pe “roşul” parlamentului european. Nici n-au apucat să sărbătorească la Strasbourg, eurodeputaţii noştri prezenţi (fără Tokes) decizia favorabilă a legislativului (în care un mare număr de voturi negative aparţineau, culmea, englezilor, care nu fac parte din spaţiul Schengen!) că la Consiliul JAI de la Luxembourg s-a decis (stabilit) că decizia aderării României şi Bulgariei va fi discutată cât mai curând, de preferinţă până în septembrie.

Este însă suficient de limpede că nu va fi o decizie favorabilă celor două ţări. Dacă acum am întâmpinat doar opoziţia Olandei (ai cărei reprezentanţi afirmă că România nu este un stat de drept! – atunci care este motivul pentru care mai întreţin relaţii cu aceasta?) este clar că greul opoziţiei vine din partea Germaniei şi Franţei, care nu vor renunţa uşor la un punct de vedere exprimat cu suficientă claritate şi nu ne putem aştepta la o schimbare de macaz ce ar pune sub semnul întrebării înseşi raţiunile acestei împotriviri.

Mai mult ca oricând se rostesc acum limpede motivele pentru care cei mai influenţi europeni nu doresc să dea securitatea graniţelor uniunii pe mâinile noastre şi ale bulgarilor: crima organizată şi corupţia. Desigur, lucrurile nu s-au pus în acest fel în cazul precedentelor etape de aderare. Probabil că nici pericolul nu era atunci atât de vizibil.

România a mizat mult pe această admitere. A făcut, cu adevărat, eforturi în această direcţie şi lucrurile încep să se vadă. Graniţele noastre parcă nu mai sunt „varză”, cum erau până nu demult. A contribuit la acest lucru şi dotarea tehnică corespunzătoare, realizată cu preţul unor eforturi materiale majore. Cel puţin din această perspectivă, frustrarea noastră este de înţeles. Ce nu se înţelege, încă, este faptul că cei aproape patru ani petrecuţi de noi în interiorul uniunii au scos în evidenţă, mai mult ca oricând, tarele şi deficienţele pe care le-am adus cu noi şi – mai ales – lipsa noastră de decizie în corectarea şi înlăturarea lor. Corupţia este, la noi, aproape de la sine înţeleasă ca mod de viaţă. Crima organizată continuă să fie tolerată şi se iau măsuri doar când clanurile depăşesc măsura. Lumea interlopă românească şi-a construit reţele în toată Europa şi alimentează în flux continuu piaţa cu cadre calificate. Lupta cu corupţia rămâne la nivelul datului cu băţul în baltă, doar-doar s-o prinde ceva, iar ce se prinde reuşeşte de obicei să scape cu concursul unei justiţii care funcţionează după principii cel puţin stranii. Sunt realităţi pe care noi înşine le punem cu generozitate la dispoziţia mediilor de informare internaţionale.

Care este soluţia, în acest caz? Evident că formula pe care va trebui să o acceptăm este aceea a unei aderări în etape. O nouă monitorizare, a cărei durată nu poate fi evaluată, dar care să ne oblige să facem paşii concreţi necesari, chiar dacă va fi să mai amânăm momentul în care românii vor putea zburda nestingheriţi prin Europa.