Problemă fundamentală a existenţei istorice a românilor, dar, totodată, şi o problemă europeană, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti a reprezentat o biruinţă deplină a ideilor unioniste şi liberale, o sublimă încununare a eforturilor generaţiei paşoptiste şi, în acelaşi timp, un act energic al întregii naţiuni române de constituire a unui stat nou, modern. Cu numai o săptămână înaintea Unirii, învestindu-l pe Cuza ca Domn al Moldovei, marele om politic Mihail Kogălniceanu îi adresa un înălţător îndemn: “Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am vrut să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocii… fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi!”. La 24 ianuarie 1859, ales şi de cei 64 de deputaţi ai Adunării Ţării Româneşti, Cuza devenea conducătorul unui nou stat pe cale de a se constitui. Istoria i-a rezervat un rol de mare cinste şi însemnătate, un rol de mesia de care impunătorul om de stat s-a achitat pe măsura speranţelor pe care poporul şi le-a pus în el.

Unirea din 1859 a reprezentat un act istoric, necesar şi progresist, îndeplinirea unei dorinţe de veacuri a poporului român, dar şi începutul unui proces complex, al unor prefaceri care să asigure românilor posibilitatea de a se bucura de ceea ce înfăptuiseră. Anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza sunt cunoscuţi în istorie ca ani ai unor reforme radicale, care au contribuit la aşezarea statului român pe baze noi, moderne, la accelerarea dezvoltării ţării. În pofida unei vieţi politice instabile, în numai trei ani succedându-se 20 de formaţiuni ministeriale şi cinci Adunări, Domnitorul a fost atent preocupat de înfăptuirea unei întregi platforme de înnoiri. Astfel, serviciile de vămi ale celor două ţări au fost contopite într-o singură direcţie, precum, de altfel, şi administraţiile telegrafelor, cursul monedei din Principate a fost unificat, între autorităţile celor două ţări au fost stabilite legături directe, fără a se mai folosi Ministerele de Afaceri, Bucureştiul, considerat de Kogălniceanu ca fiind “inima României”, a fost impus drept capitală, din acelaşi an al Unirii oraşul adoptând stema vulturului şi a zimbrului, 24 ianuarie a fost desemnată sărbătoare naţională, legile şi regulamentele administrative au intrat în atenţia unei comisii care lucra la unificarea lor, s-au înfiinţat judecătoriile săteşti, în general sistemul de justiţie a fost reorganizat adoptându-se Codul Penal, Codul Civil şi Codul Comercial şi nu au trecut neobservate nici străduinţele pentru înlăturarea corupţiei din justiţie şi din administraţia publică. S-a înfiinţat un Oficiu statistic, s-a adoptat un regulament de navigaţie, s-a reorganizat Corpul inginerilor civili, s-au dispus măsuri pentru exploatarea sistematică a pădurilor, s-a introdus sistemul metric, s-a înfiinţat o Şcoală de poduri şi şosele. De asemenea, procesul de reformă şi integrare s-a desfăşurat şi pe tărâm militar. Astfel, armatele celor două ţări au fost reunite sub comanda Domnitorului, s-a creat un stat major, s-au unificat ambele intendenţe şi administraţii militare, iar Carol Davila a fost numit „medicul ei superior“. (Va urma)