Dincolo de anecdotica genului, interceptările telefonice făcute de procurori în diferite investigaţii au darul de a pune în evidenţă elemente de psihologie şi de comportament care altminteri rămân ascunse în spatele blindajului imaginii publice.

Din „discuţiile” dintre Vântu şi Ghiţă am înţeles că diferenţa de cultură nu reprezintă un obstacol în calea exprimării colorate, transformată într-un veritabil limbaj de gang. Iar din convorbirile lui Trăşculescu am înţeles mai bine ce înseamnă, pentru o categorie de persoane, politica: drumul cel mai scurt şi mai sigur spre căpătuială. Prin influenţă şi prin traficarea acesteia. Deputatul PDL-ist acţionează sub presiune: nu-şi poate permite să rateze alegerile! Trebuie să rămână în parlament cu orice preţ! Chiar dacă preţul acestuia începe să i se pară mituitorului inacceptabil. „Trebuie să mai ies deputat şi ies, indiferent ce se întâmplă” – îi spune el omului pe care – pentru a fi cât mai convingător – l-a invitat chiar la Parlament. Şi tot pentru a fi cât mai convingător, îi aminteşte: „E unul dintre cele mai mari contracte din ţară. Au stat mulţi la coadă pentru contractul ăla”. Înţelegem uşor că la coada de la cabinetul ministrului, care aviza personal contracte de asemenea valori, stăteau nu operatorii, ci cei care vorbeau în numele lor. Alţi deputaţi sau senatori, mânaţi de grija alegătorilor, căci Trăşculescu adaugă picant: „M-am bătut pentru judeţ, nu pentru voi neapărat, pentru judeţul meu, să aduc fonduri acolo!” Concluzionând: „M-am luptat pentru chestia asta de-am înnebunit!” Cu cine s-a luptat? Dificil de precizat. Probabil cu colegi de-ai săi, mânaţi la rândul lor de grija pentru judeţele proprii. Şi care şi-au pus în funcţiune toate instrumentele de convingere.

O întrebare rămâne: ce argumente a folosit Trăşculescu în faţa decidenţilor de la Ministerul Dezvoltării pentru a câştiga acest contract baban, a cărui valoare o putem estima prin prisma procentului care considera că i se cuvine. Probabil între 10 şi 25%. Şi ce făcea cu banii ăştia? Mă îndoiesc că îi băga doar în campanie, pentru că în judeţ mai erau şi alţi donatori, beneficiari, probabil, ai unor contracte mai mici...

Dar cea mai interesantă observaţie pe care o prilejuieşte această convorbire e aceea că între un deputat şi un mafiot care oferă protecţie nu este o deosebire prea mare. Ambii procedează la fel când beneficiarii serviciilor încearcă să nu-şi plătească datoriile: recurg la recuperatori profesionişti. Ale căror metode sunt clasice. O spune chiar Calotă, „prietenul” deputatului: „Nu e de-ajuns că eşti ţepar şi lacom, eşti şi laş... Ai avut două mari norocuri tu. Am avut frică de Dumnezeu. Şi am frică de Dumnezeu, că altfel... la ce mi-ai făcut te făceam praf!”

Încerc să-mi imaginez ce-l aştepta pe ţepar în caz că... Oricum, Trăşculescu s-a dovedit un băiat mai fin decât un alt parlamentar PDL, Păsat, care le promitea „ţeparilor” că le va rupe oasele cu mâna lui.

Cea mai dramatică concluzie ce poate fi trasă din acest episod: câte dintre intervenţiile „patriotice” ale aleşilor, la forurile de decizie, au la bază aceste „mici” interese personale?....