În capitalismul nostru de cumetrie, vânătoarea de muşte a atins culmile perfecţiunii. Chiar în condiţiile în care, de necrezut, zestrea tehnică acumulată, în ultimii ani, a bătut pasul pe loc! Practic, la concret, arma de bază a rămas tot palma, cu cele cinci degete din dotare. În ciuda tendinţelor sale spre modernism, vânătoarea de muşte nu se poate debarasa, prin reprezentanţii săi, de unele apucături din epoca primitivă. Aceste apucături sunt tot mai evidente în Parlamentul României. Ele au devenit componente de bază în ce priveşte obiectul muncii, fiind cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre parlamentari se bat de muscă. Într-un fel, obiceiul s-a dovedit a fi sănătos. Dând tot timpul din mâini, aleşii neamului se menţin într-o formă fizică de invidiat. E ca şi cum ar interpreta un dans aerobic. Sunt parlamentari care, în această privinţă, dau dovadă de un simţ artistic deosebit şi de un talent ieşit din comun. Dincolo de realităţile concretului, vânătoarea de muşte rămâne, pentru foarte mulţi dintre politicienii noştri, principala sursă de existenţă. Cunosc un ales al judeţului care, atunci când pleacă, lunea, la Bucureşti, spune că se duce la vânătoare… Desigur, la vânătoare de muşte. Ca să nu generez o nouă stare de confuzie, precizez că vânătoarea este una şi bătaia alta. Din fericire pentru cei cu astfel de apucături, există muşte din belşug. Şi, evident, vânători pe măsură. De altfel, aşa se explică zbuciumul inutil al celor care ard gazul de pomană. Trebuie spus că între obiectul de vânătoare şi actul de guvernare există un punct comun. El poate fi definit simplu prin arderea gazului de pomană. Guvernul, cu toate graniţele sale laterale, reprezintă un alt teritoriu preferat de către cei care se dau în vânt după vânătoarea de muşte. Aici, însă, lipsa unui regulament strict de funcţionare a dat naştere la numeroase accidente de manageriat. Practic, nu există o politică, să spun aşa, coerentă în toate cele ce se fac. Din această cauză, se vânează la întâmplare, ceea ce nu se întâmplă în Parlament. Unde, dacă aţi sesizat, există o ordine firească a lucrurilor. Întâi bătaia de muscă, apoi vânătoarea. La Guvern, cel puţin, de când domnul Boc împarte muniţia, e brambureală mare. Din acest motiv, ca rezultat al unui cumul de erori, guvernanţii, cu legile lor cu tot, se bat cap în cap. La un moment dat, ca un ginerică, apare vânătorul şef, că doar recunoaşteţi interpretul, care strigă la Boc şi gaşca lui: ”Băiiiii, pe mine m-aţi întrebat?” De întrebat, sigur, l-au întrebat, dar dumnealui a uitat! Hă, hă, hă. Ce-mi place mie vânătoarea de muşte! Se citeşte pe faţa sa plăcerea voluptoasă de a-i trage o scatoalcă premierului peste scăfârlie. Ca şi extazul provocat de reflexul animalic de a da tonul la cântec în sceneta în care doi încarcă şi trei descarcă. Într-un stat de drept, ăla autentic, nu vrăjeala autohtonă, vânătoarea de muşte ar fi interzisă cu desăvârşire. La noi, însă, se vânează orice. Inclusiv vrăjitoare!