Prinse cu fobiile noastre sociale și politice și cu rutina, intenționat ori nu, mass media și opinia publică românească au lăsat să treacă neobservat un foarte important eveniment politic - prezența la Timișoara, în weekend, la manifestările organizate cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la revoluție, a premierului Ungariei, Viktor Orban.

Discursul și mesajul politic al premierului Ungariei reprezintă un vârf de lance în proiectul de remodelare a Uniunii Europene pe cu totul alte principii decât cele ale „federalizării”, care în acest moment pare a fi în impas, acuzat de birocratizare excesivă și de tendințele funcționarilor și grupurilor politice de la Bruxelles de a limita suveranitatea unora dintre statele membre.

La Timișoara, Viktor Orban nu a vorbit ca exponent al ambițiilor și viselor de autonomie ale radicalilor minorității maghiare, discursul său fiind centrat pe teza care, în ultimii ani, a dat fiori oficialităților bruxelleze și liderilor Europei Occidentale, și făcând referire explicit la o nouă revoluție gândită de liderii „Estului”, prin care se urmărește reconstruirea Europei Centrale și de Est pe alte valori și principii decât cele actuale, scopul fiind combaterea dublei măsuri practicată de Bruxelles și mai ales a celebrei teze a „Europei cu două viteze”.

”Dacă i-am fi așteptat pe occidentali, am fi în continuare sub ocupația trupelor sovietice, dar noi am vrut viață liberă. În calitate de premier al Ungariei spun că văd șanse nemaipomenite ca, în viitor, românii și maghiarii să aibă țeluri comune. Noi, maghiarii, vrem să ieșim din acea situație în care să fim în linia a doua a Europei. Vrem să ne numărăm printre țările europene unde este cel mai bine să trăiești, să muncești. Noi, maghiarii, credem că acest țel poate fi mai ușor de înfăptuit împreună decât de unul singur. Suntem gata ca împreună cu românii să construim o nouă Europă Centrală, care să fie una dintre cele mai competitive din lume”, a spus Viktor Orban.

Discursul lui Viktor Orban, dar și planul despre care el vorbește, nu sunt doar parte a unui proiect de sorginte politică maghiară, ci reprezintă un plan de acțiune al Grupului de la Vișegrad, susținut și de o parte a politicii italiene, cea reprezentată de Matteo Salvini, și care este un element de greutate în politica italiană și cea europeană.

Grupul de la Visegrád a fost înființat în februarie 1991 de Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, care în 1993 se va împărți în două state, Republica Cehă şi Slovacia. Este o continuare a unei colaborări începute în secolul al XIV-lea. După aderarea celor patru țări la Uniunea Europeană s-a crezut că misiunea grupului de la Visegrád s-a încheiat şi că acesta nu va mai avea relevanță, numai că el, practic, s-a reinventat din punct de vedere politic odată cu apariția în cadrul Uniunii Europene a teoriilor privind evoluția acesteia ca o organizație cu cel puțin două viteze, respectiv țările membre care, geografic, intră în zona Europei Occidentale, fondatoare de facto ale Uniunii Europene, și restul statelor, provenite din vechiul bloc comunist, devenind principala organizație din interiorul UE care se opune acestei teorii.

În 2015, moment în care se constată „reanimarea” Grupului de la Visegrád, puțini analiști europeni îi acordau șanse de supraviețuire cu o linie politică de multe ori contrară grupurilor politice care domină Europa. În pofida speculațiilor și a bețelor în roți puse constant la Bruxelles, Grupul de la Visegrád reușește să impună în capitala Belgiei o linie politică din care culege roade.

Cine a trecut măcar ocazional prin Polonia ori Ungaria, ca să luăm numai membrii vocali ai grupului, pot vedea urmările politicii acestui grup. Polonia și Ungaria sunt pe primele locuri în UE la accesarea fondurilor europene. Infrastructura maghiară rivalizează cu cea occidentală, în timp ce investițiile masive au făcut din Varșovia o „capitală” regională și un lider regional așa cum la București doar se vorbește că ar putea fi. Politica de deschidere reală față de marile corporațiil europene au transformat Polonia și Ungaria în veritabile hub-uri al economiei.

De fapt, dacă ne-am referi strict la Ungaria, maghiarii au tot ce românii își doresc dar nu știu să ceară decât cu căciula în mână și din poziția care seamănă cu semnul întrebării. Sunt membrii ai Spațiului Schengen, au regim de circulație fără vize în SUA, au o infrastructură ce rivalizează cu cea occidentală și o economie care „duduie” în condițiile în care Ungaria nu are nici măcar un sfert din resursele naturale ale României.

Revenind la prestația de la Timișoara a lui Viktor Orban, discursul său, pentru politicienii care au urechi să îl audă, este o invitație informală pentru România de a adera la acest grup ori poate fi mesajul că Ungaria sprijină orice partid politic românesc care aderă la principiile proiectului politic numit neoficial „Europa Suveranistă”, un proiect prin care se dorește „redobândirea” suveranității statelor din centrul și estul Uniunii Europene și o nouă direcție politică a proiectului european, mai degrabă spre o „confederație“ decât spre „federalizare”.