Mai mulţi preoţi de prin Sălaj s-au plâns recent că li s-a reţinut leafa pe mai multe luni ca o contribuţie la realizarea unei clădiri administrative a bisericii ortodoxe, fără a li se da nicio altă explicaţie. Clădirea respectivă este un veritabil palat care va cuprinde birouri şi un hotel cu spaţii dotate cu confort deosebit pentru mai-marii BOR ce vor veni să viziteze zona. Clădirea respectivă se realizează din fonduri ale bisericii ortodoxe, din donaţii private şi instituţionale şi din contribuţiile benevole ale preoţilor. Întrebat de un reporter ce s-ar întâmpla dacă ar refuza să „doneze” aceste sume, unul dintre preoţii revoltaţi a spus că poate să-şi piardă parohia. Întâmplarea - sau nu - face ca în Sălaj să nu existe nicio instituţie de caritate aparţinând cultului majoritar...

Odată cu venirea IPF Daniel la cârma Patriarhiei, după trecerea în nefiinţă a lui Teoctist, un suflu nou străbate organizarea şi funcţionarea cultului: este suflul unui pragmatism care aduce instituţia la nivelul exigenţelor economiei de piaţă, transformând-o (cât este posibil) într-o societate comercială în care acţionar majoritar este - bineînţeles - Cel de Sus. Cei însărcinaţi cu vremelnica administrare a patrimoniului încearcă, cum este şi normal, să facă întreprinderea mai rentabilă şi să o modernizeze. Acest lucru se vede deja, nu doar în numărul mare de biserici reparate sau modernizate (adesea cu un consistent ajutor de la bugetul statului, prin intermediul aleşilor), dar şi printr-o serie de dotări gospodăreşti cu scop lucrativ. Nu în ultimul rând, s-au schimbat la faţă reşedinţele oficiale ale înalţilor prelaţi unde bunul gust se îmbină adesea cu păcatul luxului. Obiectivul principal al Patriarhului Daniel şi al echipei sale executive rămâne însă Catedrala Neamului, pentru a cărei înălţare se fac eforturi ce încearcă să zădărnicească descurajarea produsă de criză.

Un singur lucru se vede mai greu sau nu se vede deloc (nu vreau să spun că nu există, ci doar că nu se numără printre preocupările informaţionale ale bisericii): vocaţia carităţii. Este una dintre dimensiunile fundamentale ale acestei instituţii care de-a lungul existenţei sale s-a afirmat ca un apărător şi protector al celor nevoiaşi. Pare că această sarcină a fost lăsată total în sarcina statului şi a instituţiilor sale. Pe parcursul situaţiei grave create în ultima vreme de excesele meteorologice n-am auzit un cuvinţel despre ce fac preoţii şi călugării pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie. Oprescu a strâns mai mulţi oameni ai străzii pe care gerul ameninţa să-i omoare, fără a fi om al bisericii. Oameni simpli au adunat din puţinul lor mai multe ajutoare pentru cei îngropaţi în nămeţi decât au făcut parohiile şi păstorii lor. Aş putea spune că patriarhul şi armata sa de slujitori în rasă şi cu potcap au ratat momentul cel mai prielnic de a dovedi care este rostul esenţial al bisericii: să întărească încrederea oamenilor în solidaritate şi în caritate. Şi de a demonstra că, prin ceea ce face, biserica nu se îndepărtează de credincioşi, ci încearcă să şi-i apropie, mai bine şi mai eficient decât o fac cultele care nu pierd niciun prilej de a-şi mai însuşi un procent din armata celor dezorientaţi sau decepţionaţi.