A fost ovaționată pe marile scene lirice ale lumii. A cântat la Metropolitan Opera din New York, la Covent Garden, la Scala din Milano, la Opera din Paris, dar și la Opera de Stat din Viena. Este vorba despre fiica cea mare a Mariei Ciobanu, soprana Leontina Văduva, care se numără printre ambasadoarele României cu voci de aur, alături de artiste precum: Hariclea Darclee, Ileana Cotrubaș, Virginia Zeani, Viorica Cortez, Ruxandra Donose sau Angela Gheorghiu. Îndrăgita artistă, care locuiește de aproape trei decenii la Paris, a avut parteneri de scenă celebri, printre care Placido Domingo, Roberto Alagna și Alfredo Krauss. În prezent, îi place să cânte în recitaluri și se dedică pedagogiei, șlefuind voci și talente, la Paris și Laussane.

Reporter (R.): Unde vă simțiți mai bine, în capitala Franței, unde locuiți, sau în România?

Leontina Văduva (L.V.): Ne simțim foarte bine oriunde ne simțim iubiți. În România, am familia. Mi-e drag să vin și să cânt pentru români. În Franța, mă simt, de asemenea, foarte bine, pentru că am mulți prieteni. Stau de 27 de ani acolo, deci e clar că sunt atașată de această țară, de Paris. Cine nu iubește Parisul?! Este un oraș mitic, orașul îndrăgostiților, al luminilor, un oraș încărcat de cultură. E o plăcere să lucrezi și să evoluezi acolo. Oriunde în lume m-am simțit bine.

„La Eforie Sud trăiește unchiul meu, nea' Vicu, care ne cânta la vioară”

R.: Obișnuiți să veniți vara pe litoral?

L.V.: Anul acesta am revenit la Eforie Nord, unde am petrecut o mică vacanță cu fiul meu. Am rude aici, pe litoralul românesc. La Eforie Sud trăiește unchiul meu, la care mi-am petrecut toată copilăria. Este vorba despre fratele mamei, unchiul meu, nea' Vicu, care ne cânta cu vioara când eram mică. Toată familia mamei a făcut muzică, toți frații au avut talent.

R. Dvs. ați ales să faceți alt gen de muzică, muzica clasică, relativ târziu, la 20 de ani. De ce?

L.V.: Folclor am cântat de mică. De pe la 13 ani am cântat pe scenă, alături de mama, câțiva ani buni, vreo șapte-opt ani. Am acompaniat-o în concertele sale. Muzica clasică am abordat-o târzior, la 20 de ani, dar, când ai pasiune și vrei să faci cu adevărat ceva, ai puterea de muncă necesară și reușești. Așa am hotărât ca la 20 de ani să fac operă. Am urmat Conservatorul întâi la Iași, apoi la București. În timpul Conservatorului am participat la câteva concursuri internaționale, pe care le-am câștigat, la Toulouse, în Olanda și Spania. Atunci am fost descoperită de directori de la teatre importante, precum cei de la Opera din Paris și de la Covent Garden, și am început cu adevărat cariera la 28 de ani, pe scene internaționale

R.: V-ați gândit vreodată cum ar fi fost dacă nu ați fi plecat peste hotare?

L.V.: Nu știu cum ar fi fost dacă nu aș fi plecat. A fost o bucurie pentru mine să apar pe scenele internaționale, dar acesta nu a fost un scop. Am avut șansa extraordinară să fiu văzută la timp și de cine trebuia. Eu, sinceră să fiu, după concursul de canto de la Toulouse, deși luasem Premiul I, mă gândisem să intru în cor. Nu am avut niciodată vise de vedetă. Dar destinul a pregătit altceva pentru mine.

„Întotdeauna m-am gândit că nu o voi egala niciodată pe mama”

R.: Poate așa ați închis gurile rele din țară, care vă atribuiau orice succes național faptului că sunteți „fiica Mariei Ciobanu”.

L.V.: Fiica Mariei Ciobanu voi rămâne întotdeauna. Ea este un artist iubit și deosebit. Întotdeauna m-am gândit că nu o voi egala niciodată pe mama. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care m-am orientat către muzica clasică, deoarece nu aveam nicio șansă fiu la înălțimea mamei, nici pe departe, să o depășesc. Era un gând care mi-a stat de mică în minte. M-am orientat spre clasic și am descoperit un univers nou, care mi-a plăcut foarte mult. Îmbinarea muzicii cu teatrul m-a fascinat, iar acest lucru m-a făcut să iubesc atât de mult opera. Mama m-a ajutat foarte mult, m-a susținut în alegerea mea și este fericită că am reușit să fac un lucru extraordinar, chiar dacă, la început, a fost sceptică, pentru că să începi muzica cu adevărat la 20 de ani e dificil. Nu credea că voi reuși să trec peste aceste obstacole, deoarece mulți dintre colegii mei au început de mici să studieze vioara, pianul, de la patru-cinci ani. Citeau notele ca pe ziar. Dar, cu perseverență, se pot face multe.

R.: Dar aveați muzica în gene.

L.V.: Probabil că da. Și acest dar m-a ajutat să trec peste dificultăți.

R.: Cum a fost să lucrați cu nume mari ale scenei lirice?

L.V.: La Conservator, la București, am avut-o pe Arta Florescu ca profesoară. Am învățat foarte multe de la ea. Pe Ileana Cotrubaș am întâlnit-o la Nisa, când am cântat Manon (n.r. - rolul principal din opera cu același nume de Jules Massenet). Venise cu directorul de la Covent Garden să vadă spectacolul. Sfaturi am avut de la multe personalități românești, cum ar fi Viorica Cortez, care mi-e foarte bună prietenă și m-a ajutat enorm, Agache... Foarte mulți artiști români am întâlnit pe scenele internaționale. O influență deosebită a avut și Renata Scotto, mi-a dat sfaturi foarte folositoare, cu ea m-am pregătit pentru „Traviata”, „Elixirul dragostei”. Cântând alături de Alfredo Krauss am observat felul în care duce un spectacol și își dozează eforturile în timpul cântului. Cu Roberto Alagna, cu Placido Domingo și cu alți artiști foarte importanți am avut ocazia să colaborez și să „profit” de experiența lor, să-i observ și să mă încarc eu însămi cu informații noi care mi-au fost utile în decursul carierei. Ștacheta este foarte sus și, din acest punct de vedere, stresul este la maximum, deoarece vrei întotdeauna să fii la înălțime și să demonstrezi că au făcut alegerea bună distribuindu-te într-un astfel de spectacol.

„Am o slăbiciune pentru Manon”

R.: Aveți un rol care vă este foarte drag?

L.V.: E greu de spus, pentru că, în general, tot ceea ce am cântat mi-a fost foarte drag. Dar am o slăbiciune pentru Manon, din opera cu același nume a lui Massenet. Și „Traviata” mi-a plăcut foarte, foarte mult. M-am amuzat foarte mult fiind Suzanna, în „Nunta lui Figaro”, am fost încântată să fac rolul Norina din „Don Pasquale”. Fiecare rol a corespuns unei evoluții.

R.: Ați avut vreodată momente de deznădejde când ați simțit că nu puteți să mergeți mai departe?

L.V.: Orice artist are momente ușor depresive. E normal, pentru că viața în sine nu e numai soare și zâmbet. Este normal să avem și momente de întrebări și căutări asidue. Dar, cu încredere în forțele proprii, putem depăși aceste momente cu capul sus.

R.: Cum arată o zi perfectă din viața Leontinei Văduva?

L.V.: Sunt multe lucruri care mi-ar făcea plăcere. Să-l am pe fiul meu în preajma mea, să pot da lecții vocilor frumoase și să descopăr talente deosebite, să cânt, să fiu sănătoasă, să fiu iubită. (râde) Cer prea multe de la viață, așa că mă mulțumesc cu ce-mi dă Dumnezeu în fiecare zi. Un pic din fiecare lucru cred că este întotdeauna benefic.

„Cariera didactică nu este o pedeapsă”

R.: Acum a venit rândul ca dvs. să le împărtășiți tinerilor din experiența de scenă.

L.V.: Da, la rândul meu, în ultimii patru-cinci ani m-am dedicat acestei minunate meserii de a-i îndruma pe cei tineri. Sunt profesor de canto la Școala Superioră de la Lausanne și la Conservator, la Paris. Sunt foarte fericită că am ocazia să formez tinere talente și să le împărtășesc din ceea ce și eu am captat pe parcursul carierei mele. Mulți cântăreți fac asta. Este foarte importantă cariera pedagogică, nu este o pedeapsă, presupune descoperirea unui nou talent. Nu-i ușor să-i îndrumi pe alții. Trebuie să ai această disponibilitate sufletească ca să predai ștafeta.

„Băiatul meu crește la București”

R.: Fiul dvs., Robert-Nicholas, locuiește în România?

L.V.: Băiatul meu crește la București. Am ținut ca băiatul meu să trăiască în România pentru că oamenii sunt mult mai calzi și mai comunicativi. Am vrut să se impregneze de această latinitate a românului, de disponibilitatea și veselia pe care le au românii. Are 12 ani, este în clasa a VI-a, învață foarte bine și sunt foarte mândră de el. Dar... nu face muzică. Deocamdată. Nu se știe niciodată, poate mai târziu. E pasionat de științele exacte, de matematică.