Limbajul permite fiinţei umane să formeze relații profunde și societăți complexe. Dar oamenii folosesc limbajul şi atunci când sunt singuri. Limba modelează chiar și "relațiile silențioase" cu ei înşisi. Profesorul Charles Fernyhough, care predă la Universitatea Durham din Marea Britanie, a studiat discursul interior. Cartea "The Voices Within", de Charles Fernyhough, este un studiu despre "discursul interior" - termenul ştiințific pentru "conversaţia pe care omul o poartă cu el însuşi".

Ce crede profesorul?

Vorbirea interioară se dezvoltă în acelaşi timp cu discursul social. Însă ideea e veche: a fost pentru prima dată vehiculată de Lev Vygotsky, un cercetător rus care a studiat psihologia copilului, în anii 1920. Lev a observat că, atunci când copiii învățau să vorbească cu alți oameni, învăţau şi cum să vorbească cu ei înșiși, mai întâi cu voce tare și, în cele din urmă, în minte. Discursul interior, scrie Fernyhough, nu depinde de multe dintre convențiile de exprimare verbală. Este produs mult mai rapid, pentru că nu funcţioneză după ritmul necesar vorbirii cu voce tare: fără mişcările limbii și buzelor, fără corzile vocale.

Ceasul discursului interior este de 10 ori mai rapid decât timpul discursului verbal. De asemenea, conversaţia este mult mai condensată în minte. Nu-s necesare propoziții complete pentru a vorbi cu noi înșine, pentru că, în mintea noastră, știm la ce ne referim. "Suntem cu toții fragmentaţi", scrie Fernyhough. "Nu există niciun sine unitar", adaugă profesorul. Omul creează doar iluzia unui "sine" coerent.

Un interviu cu Fernyhough a apărut recent în The Atlantic. Profesorul vorbeşte despre cum fragmentele sinelui comunică prin discursul interior. Iată inverviul la acest link: http://www.theatlantic.com/science/archive/2016/11/figuring-out-how-and-why-we-talk-to-ourselves/508487/?utm_source=atlfb.