Absenteismul electoral masiv al românilor la recentele alegeri europarlamentare a redeschis o dezbatere ce datează de cîţiva ani, anume aceea referitoare la adoptarea legii votului obligatoriu. Disputa este mai veche, iar presa a reluat-o periodic, cu ocazia fiecărei runde noi de alegeri. Ea s-a amplificat treptat, pe măsura agravării absenteismului electoral. Am scris „agravării” şi nu „accentuării”, deoarece consecinţele acestui fenomen pun într-o situaţie periculoasă însăşi ideea de democraţie, în forma în care o cunoaştem noi astăzi.

Cei care resping obligativitatea votului susţin că actul votării, în sine, este un drept şi nu poate deveni o obligaţie impusă prin lege. Cu alte cuvinte, libertatea presupune şi dreptul de a nu vota, dacă nu doreşti. Raţionamentul este perfect rezonabil, însă dreptul de a nu te duce să votezi poate produce aşa numitele anomalii democratice. Dacă numărul absenţilor este cu peste 50% mai mare decît numărul celor prezenţi la urne, înseamnă că o minoritate alege în numele unei majorităţi, substituindu-se voinţei naţionale. De aici pot rezulta, cum se mai întîmplă şi prin alte ţări din Europa, ca şi la noi, majorităţi parlamentare false sau guverne ce pot fi lipsite de legitimitate, deci contestabile. Din acest punct, pînă la faza mişcărilor sociale sau chiar a revoltelor de stradă nu mai rămîne decît un pas, iar riscul politic ce se acumulează în asemenea situaţii devine foarte mare.

Ar exista, spun unii, varianta intermediară în care fiecare scrutin să fie organizat ca un referendum pentru Constituţie sau ca alegerile prezidenţiale, adică rezultatul să nu fie omologat decît dacă statistica electorală confirmă prezenţa la urne a cel puţin 50% + 1 dintre cetăţenii cu drept de vot. Într-un asemenea caz, însă, apare un alt risc. Oamenii să absenteze în continuare, alegerile să nu fie validate, iar reprogramarea lor să se petreacă de prea multe ori, astfel încît s-ar produce un blocaj în administrarea unei ţări. Pe lîngă asta, fie alegătorii s-ar plictisi şi ar veni în număr tot mai redus la vot, intrîndu-se într-un „cerc constituţional vicios”, fie cheltuielile bugetare ale unui stat ce repetă prea des alegerile să devină excesiv de mari.

Suporterii ideii care susţin votul obligatoriu sînt de părere că o astfel de lege rezolvă toate problemele, dintr-un foc! Deşi ţi se interzice dreptul de a nu vota, ceea ce nu reprezintă, în opinia lor, o încălcare a drepturilor omului, majorităţile parlamentare care rezultă în urma scrutinurilor sînt reale, iar guvernele au deplină legitimitate, în felul acesta evitîndu-se riscurile unei crize guvernamentale şi cele ale unor alegeri anticipate. Concluzia ar fi că, în acest sistem, statul cheltuieşte mai puţini bani, altfel spus, democraţia este mai ieftină, deci mai rentabilă, din punct de vedere bugetar! Ar mai exista, în plus, şi o latură pedagogică, anume responsabilizarea politică a electoratului. Ca să nu adaug că, prin această lege, dispare mita electorală, dar nu pomana ce vrea să te convingă să votezi cu cineva anume, ci aceea care doar te ademeneşte la urne…

Aşa cum au arătat ultimele europarlamentare, dacă exista votul obligatoriu, românii ar fi devenit un popor de Caţavenci care s-ar fi întrebat în cor „Eu cu cine votez?”