Unde se află granița dintre dorința de a spune adevărul și propagandă sau prejudecata subversivă sau ocultă, în condițiile în care fiecare autor poate fi suspectat ca fiind un avocat al unei frânturi de realitate subiectivă? Documentarul ca oglindă a societăţii nu este un mijloc de comunicare persuasivă, ci un gen artistic în sine, cu o stilistică vizuală și estetică adecvată observării și deschisă diferitelor interpretări. Ca modalitate de ”a citi” o astfel de producție, dar și pentru a nu cădea victime manipulării, este de mare ajutor filosofia dialogului lui Mihail M. Bakhtin, care face apel la o deschidere lipsită de compromis față de ceea ce este diferit și chiar contradictoriu. Vremurile de aur ne-au lăsat, însă, o moștenire plină de capcane, așa ne indică regizoarele Mina Mileva și Vesela Kazakova în a doua parte a interviului acordat în exclusivitate cotidianului ”Telegraf”.

Reporter (Rep.) - Poate că detractorii voștri se gândesc la documentar ca la o unealtă de propagandă menită să impună o idee și nu ca la un gen artistic care reflectă realitatea.

Vesela Kazakova (V.K.) - Sperăm să nu mai fie nevoie. Metodele lor seamănă, însă, foarte mult cu cele din trecut: scrisori malițioase trimise instituțiilor, calomnie nerușinată și minciuni că dosarele fie sunt fabricate, fie nu există. Este adevărat că foarte multe dosare ale colaboratorilor au fost distruse, numai că întotdeauna au existat și alte dovezi indirecte.

Mina Mileva (M.M.) - Societatea bulgară este voit haotică și orice fel de control nu poate exista vreme îndelungată. Însă eu, poate, mă înșel. Locuiesc de ani buni la Londra și poate că subestimez situația din țară. Chinul prin care trecem cu acest film mi-a adus aminte de adolescență: am fost crescută în tăcere, ca un copil al unui inamic al statului. Bunicul meu a îndrăznit să se opună regimului în 1951 și a plătit scump pentru asta.

V.K. - O altă latură a bulgarilor este că sunt veseli prin natura lor - socializează foarte mult și nu vor să își supere prietenii sau largul cerc de cunoștințe. Orice manifestare de gândire critică la adresa oricărui cunoscut îi face să se simtă inconfortabil. Spun ceva de genul: ”Ne-am distrat atât de bine împreună, ne-ai distrus amintirile! Nu exista Securitatea”. Și noi le răspundem: ”Poate nu pentru voi. Nu toți am trăit vremuri de aur”. Țara este divizată oricum, iar numeroasele și nenumitele victime nu puteau spune nimic atunci, nu aveau drepturi civile. Apoi se aduce în discuție moralitatea. Se vorbește mult, dar nimeni nu știe la ce se referă. Anii socialismului au fost infami pentru ipocrizia pe care o răspândeau și lipsa valorilor simple. Am citit multe dosare care au legătură cu subiectul filmului nostru. Limbajul acelor dosare folosea aceeași terminologie. Victimele erau trimise în lagărele de muncă, din cauza lipsei de moralitate și preferinței pentru bunurile de proveniență occidentală.

Rep. - La 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, au lăsat oamenii în trecut purtarea dogmatică?

V.K. - Din păcate, în Bulgaria, comportamentul dogmatic este în continuare prezent. Acest dogmatism îmbină nostalgia, dar și obligația încăpățânată de a nu îndrepta erorile istorice și de a nu accepta alte interpretări ale evenimentelor.

M.M. - Problema este foarte concretă - nu ne-am ocupat de trecutul nostru criminal, care este direct legat de serviciile secrete și de lipsa lustrației politice. Nu a fost ușor pentru oricine din Europa de Est, dar unele țări au reușit să facă dreptate. Germanii au trecut prin momente oribile în primii ani în care au început să afle despre Stasi. La fel a fost pentru polonezi și cehi. În Bulgaria, poate că e prea târziu pentru o lege a lustrației, iar mare parte a dosarelor au fost distruse. Cu toate acestea, ca societate, mai avem de făcut multe eforturi pentru a ne împăca cu ceea ce s-a întâmplat în loc să ne folosim energia pentru a interzice un film.

Rep. - După această experienţă, cu ce impresie rămâneți? Există vreo diferență între oamenii obișnuiți și tagma jurnaliștilor și artiștilor?

M.M. - Am descoperit o mare diferență între acestea. Oamenii de rând s-au identificat cu filmul nostru și chiar ne-au luat apărarea în mod vehement. A fost, mai degrabă, cazul unei confruntări dintre inteligentia și reprezentanții puterii. Apoi, din păcate, am observat că, atunci când un reprezentant al inteligentiei ajunge la putere, se comportă foarte diferit, dar acesta este un alt subiect. (râde) Astfel, subiectul a fost ultramediatizat de media naționale, radio și ziare. Trebuie să spun că jurnaliștii au reacționat foarte inteligent. Un jurnalist din noua generație a găsit titlul foarte inteligent pentru articolul său ”Noapte bună, Securitate”, o aluzie la o producție foarte îndrăgită a lui Antony Troyanov, ”Noapte bună, copii”. Cred că a fost un serial animat foarte popular peste tot în lume, poate și în România. Mulți jurnaliști, tineri sau în vârstă, au titrat că acest film este ocazia mult-așteptată pentru procesul de reconciliere. Televiziunile au dat oportunitate ambelor părți pentru a-și exprima opiniile, ceea ce a alimentat dezbateri suplimentare. Am ajuns la concluzia că am înfuriat cercuri politice și economice încă puternice în societatea bulgară și în mod special din domeniul cinematografiei, pentru că filmul nostru tratează un subiect de istorie a filmului. Și-au pierdut simțul umorului, ceea ce, în general, este o dovadă că pierd lupta... (râde).