Week-end-ul trecut a consemnat, în afară de finalul palpitant al campionatului naţional de fotbal, încă două evenimente diferite, pe care ştirile televizate le-au alăturat doar formal, fără să comenteze semnificaţia comună ce le unea, din punct de vedere istoric. Pe 9 mai s-au împlinit 63 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Această zi a fost declarată de Parlamentul European, în mod simbolic, drept „Ziua Europei”, adică ziua „naţională” a întregii Uniuni Europene de astăzi. A doua zi, pe 10 mai, a fost sărbătorită, cu multă discreţie şi bun gust cultural, „Ziua Regalităţii Române”. Aceste două evenimente mi-au stîrnit o sumedenie de aduceri aminte istorice. Cîteva dintre ele aş încerca să vi le împărtăşesc acum.

De la cel de al doilea război mondial ni s-au tras nouă, românilor, toate relele „parantezei comuniste” de 45 de ani, paranteză din istoria noastră de două ori milenară ale cărei consecinţe le mai suportăm încă şi azi, într-o oarecare măsură. Ruşii sînt atît de orgolioşi şi încăpăţînaţi, încît nu recunosc nici acum această zi de 9 mai! Ei sărbătoresc încheierea războiului pe 8 mai, dată la care Wehrmacht-ul a semnat actul de capitulare în faţa trupelor sovietice, deşi abia a doua zi, pe 9 mai, a fost semnat şi cel de al doilea act de capitulare, anume cel încheiat de nemţi cu aliaţii anglo-americani, act care fusese contrasemnat şi de generalul Eisenhower. Priveam la televizor, pe 8 mai, parada militară megalomană ce avea loc în Piaţa Roşie, la Moscova, înţelegînd - aşa cum au comentat toate agenţiile de ştiri - că Federaţia Rusă de astăzi transmite un mesaj explicit de forţă întregii lumi, dovadă că nu s-a împăcat cu statutul de „putere de rangul al II-lea”, ce i-a fost atribuit după prăbuşirea comunismului şi încheierea războiului rece. Prin comparaţie, sărbătorile din partea occidentală a continentului, prilejuite de „Ziua Europei”, au fost „paşnice”, complet depolitizate, lăsînd impresia unui sentiment colectiv de bucurie şi solidaritate, de celebrare a păcii şi a libertăţii. Adevărul este că ruşii (ca şi lupii) şi-au „schimbat părul, dar năravul ba”!

Pe 10 mai se împlineau 142 de ani de la „ungerea” lui Carol I, ca Principe Domnitor, în România Mică. Se mai împlineau 131 de ani de la declararea Independenţei noastre şi 127 de ani de la încoronarea lui Carol I, ca Rege al tuturor românilor. Trenul regal a pornit prin ţară, plimbînd mai mulţi scriitori autohtoni, în calitate de mesageri ai spiritului românesc sub egida „Scriitori pe calea regală”. Acelaşi tren regal care i-a purtat în timpul „parantezei comuniste”, pe Petru Groza, Gheorghiu - Dej sau Nicolae Ceauşescu! Dar în aceeaşi zi, la Muzeul Ţăranului Român, principesa Margareta a vernisat expoziţia de costume populare din colecţia Reginei Elena, mama Regelui Mihai, în prezenţa Alteţelor Lor Regale. Discret, cu mult bun gust şi foarte emoţionant…De fapt, era vorba de o sărbătoare confiscată şi interzisă de comunişti, cu ajutorul tancurilor sovietice pe care le văzusem cu două zile mai devreme la televizor, chiar dacă URSS nu mai există acum. M-am gîndit în acea clipă, tulburat, privind chipul îmbătrînit al Regelui Mihai (singurul şef de stat care a supravieţuit de la cel de al doilea război mondial pînă azi!), cum ar fi arătat România acum, dacă Majestatea Sa n-ar fi fost forţat să abdice în 1947, ci ar fi rămas pe Tronul Regal al ţării noastre, neîntrerupt, în lunga perioadă ce a trecut de atunci încoace? Probabil că „Ziua Europei”, sărbătorită la Bucureşti, s-ar fi petrecut într-o Românie mult mai prosperă, mai frumoasă şi mai liberă. Ca şi istoria ultimilor 61 de ani! Punct.